Cuvântul Patriarhului Daniel în deschiderea conferinţei clericilor din Arhiepiscopia Bucureştilor

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.05s...

Ştiri şi Evenimente

Cuvântul Patriarhului Daniel în deschiderea conferinţei clericilor din Arhiepiscopia Bucureştilor

[2017-05-29]

de Gheorghe Anghel

În Aula Magna Teoctist Patriarhul din Palatul Patriarhiei a avut loc astăzi conferinţa pastoral misionară de primăvară a clericilor din Bucureşti şi Ilfov. Evenimentul a fost prezidat de Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române. În deschiderea lucrărilor, Preafericirea Sa a adresat cuvântul intitulat: 2017 – Anul Omagial al sfintelor icoane, al iconarilor şi pictorilor bisericeşti
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2017 drept An omagial al sfintelor icoane, al iconarilor şi pictorilor bisericeşti şi Anul comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului, în cuprinsul Patriarhiei Române.
În faţa secularismului contemporan, Biserica Ortodoxă Română reiterează importanţa şi semnificaţia spirituală a cinstirii sfintelor icoane, ca mărturisire a dreptei credinţe în Întruparea Fiului lui Dumnezeu cu scopul îndumnezeirii omului prin har. Icoanele ne arată pe Domnul Iisus Hristos, pe Maica Domnului, pe sfinţii lui Dumnezeu: îngeri, proroci, apostoli, martiri, cuvioşi monahi şi credincioşi mireni ca trăind veşnic în împărăţia slavei netrecătoare sau a luminii necreate, care nu se vede cu ochii trupeşti, ci numai cu ochii credinţei, atunci când Dumnezeu dăruieşte celor smeriţi darul de a vedea, încă din lumea aceasta pământească, lumina cea neînserată sau slava Împărăţiei cerurilor.
În confruntarea cu ereziile, Sfinţii Părinţi ai Bisericii, întruniţi la Sinoadele Ecumenice, au definit adevărul credinţei privind dumnezeirea şi omenitatea Persoanei Mântuitorului Iisus Hristos, calitatea de Născătoare de Dumnezeu a Sfintei Fecioare Maria şi adevărul privind cinstirea Sfinţilor, a sfintelor icoane şi a sfintelor moaşte.
În definiţia dogmatică a Sinodului al VII-lea Ecumenic, întrunit la Niceea în anul 787, Sfinţii Părinţi au exprimat acest adevăr de credinţă, în următoarele cuvinte:
„Păzim fără a inova toate predaniile orânduite nouă, fie în scris, fie în mod nescris. Între care una este şi figurarea zugrăvirii în icoană, ca una ce este în acord cu relatarea propovăduirii Evangheliei şi este folositoare spre încredinţarea adevăratei, şi nu după închipuire, Întrupări a lui Dumnezeu Cuvântul şi spre câştigul nostru unanim; căci ca unele ce în chip neîndoielnic se arată una pe cealaltă, ele (cuvântul şi icoana) au în mod evident şi aceeaşi valabilitate”[1].
Din punct de vedere istoric, sfintele icoane au fost sprijin pentru memorie pe calea mântuirii de la începutul Bisericii. Prefigurările lor există încă din vremea Vechiului Testament, aşa cum mărturiseşte şi ne învaţă Episcopul Leontie al Ciprului:
„Ai avut şi tu multe şi diferite icoane şi semne spre aducerea-aminte a lui Dumnezeu, înainte de a fi lipsit de ele din pricina ignoranţei tale, adică: toiagul lui Moise, tablele scrise de Dumnezeu, rugul plin de rouă, care nu ardea, piatra seacă îmbelşugată în apă, chivotul purtător de mană, jertfelnicul plin de foc dumnezeiesc, placa de metal cu numele lui Dumnezeu, efodul, care arăta pe Dumnezeu, cortul umbrit de Dumnezeu. Dar, dacă tu cinsteai toate acestea zi şi noapte, spunând: «Slavă Ţie, Care eşti singurul Dumnezeu atotputernic, Care ai făcut minuni în Israel prin toate acestea» (2 Paralipomena 6, 4); dacă tu, prin toate aceste lucruri, poruncite de Lege, pe care le-ai avut altădată, te închinai lui Dumnezeu, căzând la pământ, înţelege că prin icoane se aduce închinăciune lui Dumnezeu”[2].
Toiagul lui Moise, tablele legii, cortul mărturiei împodobit cu imaginile heruvimilor şi Chivotul, toate acestea constituiau prefigurări ale sfintelor icoane, de vreme ce poporul Israel se închina lor nu ca în faţa unor idoli, ci aducea cinstire unor obiecte sfinte şi de mare preţ care îi aminteau neîncetat de faptele minunate săvârşite de Dumnezeu pentru ocrotirea sa.
În mod deosebit, sfintele icoane sunt parte integrantă din Tradiţia vie a Bisericii, deoarece prin ele se mărturiseşte adevărul că Fiul lui Dumnezeu Cel nevăzut S-a făcut văzut, adică Om, pentru a uni pe oameni cu Dumnezeu şi a le dărui viaţă veşnică.
Ele sunt mărturia zugrăvită în culori şi imagini a lucrării mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu şi a vieţii sfinte a celor care I-au urmat pe calea duhovnicească a smereniei şi a iubirii jertfelnice. În acest sens, Sfântul Nichifor Mărturisitorul, Patriarhul Constantinopolului, mărturiseşte:
„Acum să spunem că a zugrăvi sau a reda în icoană pe Hristos nu şi-a luat începutul de la noi, nici n-a început în generaţia noastră, nici nu este născocire nouă. Pictura are autoritatea timpului, se distinge prin vechime, este de aceeaşi vârstă cu propovăduirea evanghelică. Şi, ca să spun mai scurt şi mai ferm, deoarece aceste sfinte imagini sunt simboluri ale credinţei noastre neprihănite, s-au ivit de la început împreună cu credinţa, şi cu ea au înflorit. Sunt o operă a Apostolilor, pecetluită de Părinţi. Căci precum ei ne-au învăţat cuvântul credinţei în Dumnezeu, aşa ne-au făcut clar şi vădit şi prin acestea, ca şi prin Scriptura evanghelică, modul în care Mântuitorul a vieţuit petrecând pe pământ. Ei au făcut acelaşi lucru pe care l-au făcut mulţi de odinioară, care au descris faptele minunate înfăţişându-le nu numai în cărţi, ci şi în imagini. […] Drept aceea, cel ce primeşte cele scrise va primi, în mod necesar, şi reprezentarea. Căci dacă nu primeşte una, nu va primi, în mod necesar, nici pe cealaltă”[3].
Icoanele sunt chemare permanentă la rugăciune şi o formă liturgică de mărturisire a adevărului că Fiul lui Dumnezeu Cel Nevăzut S-a făcut văzut; Cel Veşnic S-a făcut om muritor pentru ca trecând prin moarte şi Înviere să ne dăruiască nouă viaţa veşnică.
Nu ne putem imagina o biserică ortodoxă fără icoane; nu putem sluji Sfânta Liturghie sau orice altă slujbă fără să avem în faţa noastră cel puţin icoana Mântuitorului Iisus Hristos şi icoana Maicii Domnului. Frumuseţea şi atmosfera de taină sau mistică ale unei biserici ortodoxe se datorează mai ales sfintelor icoane şi frescelor care o împodobesc. Aceasta se explică prin faptul că sfânta icoană nu este un simplu tablou de inspiraţie religioasă, ci o artă sacră şi o prezenţă harică a Mântuitorului Iisus Hristos, a Maicii Domnului şi a Sfinţilor, prezenţă pe care o simt credincioşii când se roagă înaintea sfintelor icoane.
Harul dumnezeiesc se pogoară permanent asupra celor care vin cu credinţă, cu frică de Dumnezeu şi cu multă evlavie în faţa sfintelor icoane, rugându-se cu smerenie şi fiind conştienţi că nu se închină împodobirii picturale, nici frumuseţii, nici materiei din care este alcătuită icoana, ci persoanei care este înfăţişată pe icoană. Pentru a putea înfăţişa în cuvinte potrivite această deosebire, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae folosea imaginea unei mame care are un portret al fiului său cu care vorbeşte ca şi cum ar vorbi cu fiul ei[4]. Dacă înlocuim aici portretul cu icoana, vedem de fapt cât de mare este eroarea celor care consideră închinarea la sfintele icoane drept o manifestare a idolatriei.
Fiecare credincios ortodox se închină cu credinţă sfintelor icoane, fiind conştient că această închinare a sa merge direct la sfântul al cărui chip este cinstit şi sărutat cu evlavie, cerând ajutorul lui. În acest sens, Sfântul Teodor Studitul ne povăţuieşte, zicând:
„Trebuie să ne apropiem de icoană şi să ne închinăm ei cu frică şi evlavie, întrucât închinarea ei urcă la Hristos, şi să credem că prin ea ne vine un har dumnezeiesc şi că împărtăşeşte sfinţire celor ce se apropie de ea cu credinţă. Pentru că şi la tipul făcătoarei-de-viaţă Cruci şi la icoana Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu şi a tuturor sfinţilor toată închinarea sfinţitoare a icoanelor urcă prin intermediul prototipurilor lor la Dumnezeu”[5].
Aşa cum ne mărturisesc cântările liturgice, Biserica nu consideră icoanele ca fiind simple opere de artă sau podoabe, care pot fi oricând modificate sau înlocuite, asemenea unor picturi obişnuite, ci sfintele icoane sunt expresii liturgice ale credinţei ortodoxe şi lumini ale Împărăţiei Cerurilor, după cum mărturisim în Duminica Ortodoxiei:
„Cu sfintele icoane se luminează acum, împodobindu-se ca o mireasă, Biserica lui Hristos, şi pe toţi îi cheamă să prăznuiască duhovniceşte. Să ne adunăm dar cu un gând şi cu o credinţă, cu bucurie slăvind pe Domnul”[6].
De asemenea, trebuie evidenţiat rolul catehetic sau didactic al sfintelor icoane, deoarece acestea au reprezentat, timp de secole întregi, „cărţile” celor care nu ştiau să citească, povăţuindu-i la lucrarea faptelor bune, îndemnându-i la o viaţă de sfinţenie, izvorându-le ocrotire, blândeţe şi bucurie prin imaginile zugrăvite pe ele.
Sfintele icoane ne călăuzesc sau ne orientează către Împărăţia lui Dumnezeu, care este scopul ultim al vieţii noastre. Icoanele ne arată slava Împărăţiei Cerurilor ca fiind destinaţia noastră ultimă. Omul nu este făcut pentru mormânt, ci pentru viaţă veşnică cerească în Împărăţia lui Dumnezeu sau a Preasfintei Treimi. În icoane vedem Cerul deschis şi unit cu pământul, pentru ca să ridice pe pământeni la cer, prin har.
În viaţa Bisericii Ortodoxe, nu numai locaşul liturgic este împodobit cu sfinte icoane, ci şi casa familiei creştine, numită simbolic „biserica de acasă”, unde se recomandă să se adune zilnic la rugăciune toată familia: părinţii, împreună cu toţi copiii şi cu bunicii. Rugăciunea în faţa sfintelor icoane este mai intimă şi mai profundă, deoarece icoanele ne arată că sfinţii sunt aproape de noi, în faţa noastră. Săvârşită cu smerenie şi evlavie deplină, rugăciunea în faţa sfintelor icoane ne aprinde inima de credinţă şi recunoştinţă faţă de Dumnezeu, de Maica Domnului, de Sfinţi lui Dumnezeu şi ne ajută să iubim pe toţi oamenii, întrucât toţi sunt creaţi după chipul lui Dumnezeu şi chemaţi la asemănarea cu El prin harul Duhului Sfânt.
În faţa sfintelor icoane, atitudinea corectă este cea de smerită pocăinţă pentru păcate şi mulţumire pentru toate binefacerile primite de la Dumnezeu, pentru darul vieţii pământeşti şi al chemării la mântuire sau la viaţa cerească veşnică. Adeseori, nu suntem vrednici să sărutăm sfintele icoane, din cauză că ne-am întinat sufletul şi trupul prin gânduri rele, vorbe rele şi fapte rele, dar nădejdea noastră de vindecare şi de curăţire se amplifică prin rugăciunile şi ajutorul sfinţilor pe care îi cinstim. Când ne închinăm în faţa icoanei Mântuitorului Iisus Hristos, ne rugăm cu multă căinţă, dar şi cu nădejde mântuire, zicând:
„Preacuratului Tău chip ne închinăm, Bunule, cerând iertare greşealelor noastre, Hristoase Dumnezeule. Că de voie ai binevoit a Te sui cu trupul pe Cruce, ca să scapi din robia vrăjmaşului pe cei pe care i-ai zidit. Pentru aceasta cu mulţumire strigăm Ţie: «Toate le-ai umplut de bucurie, Mântuitorul nostru, Cel ce ai venit să mântuieşti lumea»”[7].
În faţa marilor ispite ale lumii: „pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii”, după cum le numeşte Sfântul Evanghelist Ioan (1 Ioan 2, 16), trebuie să cultivăm gândirea smerită şi iubirea jertfelnică, aşa cum ne povăţuieşte şi Sfântul Apostol Pavel:
„Vă îndemn, deci, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu, ca închinarea voastră cea duhovnicească, şi să nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit” (Romani 12, 1-2).
Numai astfel vom reuşi să ne câştigăm mântuirea sufletelor şi să fim bineplăcuţi Mântuitorului Iisus Hristos, Maicii Domnului şi Sfinţilor Săi, care privesc neîncetat asupra noastră şi ne cheamă prin sfintele lor chipuri, înfăţişate în cinstitele icoane să le urmăm dreapta credinţă şi sfânta vieţuire.
Sfintele icoane, ca lumini permanente ale credinţei creştine, reprezintă un tezaur spiritual şi cultural, mereu împodobit de-a lungul timpurilor.
Toate aceste lucrări de artă sacră sau liturgică, parte a patrimoniului universal, au fost realizate de iconari şi pictori bisericeşti, care posteau înainte de a se apuca de lucru, rugându-se în timp ce pictau şi mulţumind lui Dumnezeu atunci când încheiau lucrarea lor. Un astfel de pictor a fost şi Pârvu Mutu, care este propus Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române spre canonizare în acest an omagial dedicat sfintelor icoane, iconarilor şi pictorilor bisericeşti. Pictorii rugători şi smeriţi au pictat icoane care au devenit, mai târziu, făcătoare de minuni, atât prin credinţa celor care se rugau înaintea lor, cât şi prin sfinţenia vieţii celor care le-au pictat. Cu alte cuvinte, sfinţii pictaţi pe icoane oferă pricepere şi har iconarului sau pictorului bisericesc care se roagă lor şi doreşte să urmeze pilda lor în ceea ce priveşte sfinţenia vieţii. Aceşti sfinţi oferă ajutor şi celor care se închină lor cinstind sfintele lor icoane.
Binecuvântăm deschiderea lucrărilor Conferinţei pastoral-misionare a clericilor din Arhiepiscopia Bucureştilor şi ne rugăm Preasfintei Treimi să dăruiască lumină şi pace, bucurie şi mult ajutor tuturor slujitorilor sfintelor altare din Arhiepiscopia Bucureştilor, în lucrarea lor pastorală şi misionară, arătând oamenilor frumuseţile veşnice ale Ortodoxiei.
† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
[1] „Definiţia credinţei Sinodului VII Ecumenic de la Niceea”, în: Sf. Teodor Studitul, Iisus Hristos, prototip al icoanei Sale, studiu introductiv şi traducere de Diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Alba-Iulia, 1994, p. 193.
[2] Leontie al Ciprului, „Contra iudeilor, despre închinarea la Crucea lui Hristos, la icoanele sfinţilor, a unora către alţii şi despre moaştele sfinţilor”, la Sf. Ioan Damaschin, Cele trei tratate contra iconoclaştilor, trad., introd. şi note de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2016, p. 106.
[3] Sfântul Nichifor al Constantinopolului, „Antirrheticus III adversus Constantinum Copronymum”, P.G., vol. 100, col. 310 C, la Preot Dumitru Stăniloae, O teologie a icoanei, ediţie îngrijită de Ştefan-Ionescu Berechet, Ed. Fundaţiei Anastasia, Bucureşti, 2005, pp. 131-132.
[4] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, „Consideraţii în legătură cu sfintele icoane”, în: O teologie a icoanei, ediţie îngrijită de Ştefan Ionescu-Berechet, Ed. Fundaţiei Anastasia, Bucureşti, 2005, p. 54.
[5] Sf. Teodor Studitul, „Epistola către Platon, părintele său duhovnicesc despre închinarea la sfintele icoane”, în: Iisus Hristos, prototip al icoanei Sale, p. 190.
[6] „Duminica întâia a Postului Mare”, Stihira întâi la Vecernia Mică, în: Triod, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2000, p. 204.
[7] „Duminica întâia a Postului Mare”, Tropar, în: Triod, p. 207.

Sursa: www.Basilica.ro

Contor Accesări: 583, Ultimul acces: 2026-07-22 21:56:43

Timp total: 0.16s...

[]:1