© 2005-2026 BISERICI.org
© 2005-2026 BISERICI.org
Timp stanga: 0.06s...
Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea la Liturghia de deschidere a Sinodului Episcopilor[2005-10-02]Lectura din profetul Isaia şi Evanghelia din această zi aduc în faţa ochilor noştri una dintre marile imagini ale Sfintei Scripturi: imaginea viei. În Sfânta Scriptură pâinea reprezintă tot ceea ce omul are nevoie pentru viaţa sa de zi cu zi. Apa dă pământului fertilitate: este darul fundamental, care face posibilă viaţa. Vinul însă exprimă minunăţia creaţiei, ne dă sărbătoarea în care depăşim limitele cotidianului: vinul "veseleşte inima". Astfel vinul, şi cu el via, au devenit imagini şi ale darului iubirii, în care putem gusta într-un anumit fel divinul.Astfel, lectura din profet, pe care tocmai am ascultat-o, începe ca un cântec de iubire: Dumnezeu a creat o vie - o imagine a istoriei sale de iubire faţă de omenire, a iubirii sale pentru Israel, pe care l-a ales. Primul gând din lecturile de astăzi este deci acesta: omului, creat după chipul Său, Dumnezeu i-a dat capacitatea de a iubi şi astfel capacitatea de a-l iubi şi pe El, Creatorul său. Prin cântecul iubirii profetului Isaia Dumnezeu doreşte să vorbească inimii poporului său - şi de asemenea a fiecăruia dintre noi. "Te-am creat după chipul şi asemănarea mea", ne spune. "Eu însumi sunt iubirea, şi tu eşti imaginea mea în măsura în care în tine străluceşte splendoarea iubirii, în măsura în care îmi răspunzi cu iubire". Dumnezeu ne aşteaptă. El doreşte să fie iubit de noi: o asemenea chemare nu ar trebui să ne atingă inimile? Tocmai acum când celebrăm Euharistia, prin care inaugurăm Sinodul despre Euharistie, El vine să ne întâlnească, vine să mă întâlnească. Va găsi un răspuns? Sau se va întâmpla cu noi ca şi cu via, despre care Dumnezeu spune în Isaia: "Şi avea nădejde că va face struguri, dar ea a făcut aguridă"? Viaţa noastră creştină nu este adesea mai degrabă oţet decât vin? Autocompătimire, conflict, indiferenţă? Cu aceasta am ajuns automat la al doilea gând fundamental din lecturile de astăzi. Ele vorbesc înainte de toate despre bunătatea creaţiei lui Dumnezeu şi despre măreţia alegerii cu care el ne caută şi ne iubeşte. Vorbesc însă şi despre istoria care se desfăşoară mai apoi - a eşecului omului. Dumnezeu a plantat viţe alese şi totuşi au crescut struguri sălbatici. Ce sunt aceşti struguri sălbatici? Strugurii buni la care Dumnezeu se aştepta - spune profetul - ar consta în dreptate şi corectitudine. Strugurii sălbatici sunt în schimb violenţa, vărsarea de sânge şi asuprirea, care îi fac pe oameni să geamă sub jugul nedreptăţii. În Evanghelie imaginea se schimbă: via produce struguri buni, dar viticultorii i-au păstrat pentru ei. Nu sunt dispuşi să îi dea proprietarului. Îi bat şi îi ucid pe trimişii lui şi îl ucid pe Fiul său. Motivaţia lor este simplă: doresc să devină ei înşişi proprietari; iau ceea ce nu le aparţine. În Vechiul Testament în prim plan este acuza pentru violarea dreptăţii sociale, pentru dispreţuirea omului de către om. În profunzime se vede însă că, prin dispreţul faţă de Torah, faţă de legea dată de Dumnezeu, şi Dumnezeu însuşi este dispreţuit; există doar dorinţa de a se bucura de propria putere. Acest aspect este pe deplin subliniat în parabola lui Isus: viticultorii nu vor să aibă un stăpân - şi aceşti viticultori sunt o oglindă şi pentru noi. Noi, oamenii, cărora creaţia, să spunem aşa, ne-a fost încredinţată pentru a o administra, o uzurpăm. Vrem să fim noi înşine stăpâni şi numai noi. Dorim să stăpânim lumea şi însăşi viaţa noastră în mod nelimitat. Dumnezeu ne deranjează. Fie facem din El o simplă frază pioasă, fie îl negăm de tot, scoţându-l din viaţa publică, pentru a-şi pierde astfel orice semnificaţie. Toleranţa care îl admite pe Dumnezeu doar ca opinie particulară, dar îl respinge din domeniul public, din realitatea lumii şi a vieţii noastre, nu este toleranţă ci ipocrizie. Acolo unde omul se face unicul stăpân al lumii şi proprietar al lui însuşi nu poate să existe dreptate. Acolo poate domina doar arbitrul puterii şi al intereselor. Este adevărat, Fiul poate fi scos afară din vie şi ucis, pentru a se bucura în mod egoist de roadele pământului. Astfel însă via se transformă în curând într-un teren călcat în picioare de mistreţul din pădure, cum ne spune Psalmul responsorial (cfr Psalmul 79,14). Ajungem astfel la al treilea element al lecturilor de astăzi. Domnul, în Vechiul ca şi în Noul Testament, vesteşte viei infidele judecata. Judecata pe care Isaia o prevestea s-a realizat în marile războaie şi exiluri impuse de asirieni şi babilonieni. Judecata vestită de Domnul Isus se referă mai ales la distrugerea Ierusalimului în anul 70. Însă ameninţarea judecăţii ne priveşte şi pe noi, Biserica din Europa, Europa şi Occidentul în general. Prin această Evanghelie Domnul ne strigă şi în urechile noastre cuvintele adresate în Apocalipsă Bisericii din Efes: "vin la tine curând şi voi mişca sfeşnicul tău din locul lui, dacă nu te vei pocăi" (2,5). Şi nouă ni se poate lua lumina, şi am face bine să lăsăm să răsune în inimile noastre acest avertisment în toată gravitatea sa, strigându-i în acelaşi timp Domnului: "Ajută-ne să ne convertim! Dă-ne nouă tuturor harul unei reînnoiri autentice! Nu lăsa ca lumina Ta în mijlocul nostru să se stingă! Întăreşte credinţa noastră, speranţa noastră şi iubirea noastră, ca să putem aduce roade bune!". În acest punct se naşte în noi întrebarea: "Nu există însă nici o promisiune, nici un cuvânt de mângâiere în lectura şi în pagina evanghelică de astăzi? Ameninţarea este ultimul cuvânt?" Nu! Promisiunea există, şi aceasta constituie cuvântul ultim, esenţial. O auzim în versetul de la Aleluia, luat din Evanghelia lui Ioan: "Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă" (Ioan 15,5). Cu aceste cuvinte ale Domnului, Ioan ne ilustrează sensul ultim, adevărat, al istoriei viei lui Dumnezeu. Dumnezeu nu eşuează. În final El învinge, iubirea învinge. O aluzie la aceasta se găseşte deja în parabola viei propusă de Evanghelia de astăzi şi în cuvintele care o încheie. Şi acolo moartea Fiului nu este sfârşitul istoriei, deşi acest lucru nu este spus direct. Isus însă exprimă această moarte printr-o nouă imagine luată din Psalm: "Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului" (Matei 21,42; Psalm 117,22). Din moartea Fiului apare viaţa, se formează un nou edificiu, o nouă vie. El, care la Cana a schimbat apa în vin, a transformat sângele său în vinul iubirii adevărate şi astfel transformă vinul în sângele său. În Cenacol a anticipat moartea sa şi a transformat-o în darul de sine însuşi, într-un act de iubire radicală. Sângele Său este dar, este iubire, şi de aceea este adevăratul vin pe care îl aştepta Creatorul. În acest fel Cristos însuşi a devenit vie, şi această vie aduce întotdeauna roade bune: prezenţa iubirii Sale pentru noi, care este indestructibilă. Astfel, aceste cuvinte converg în final în misterul Euharistiei, în care Domnul ne dă pâinea vieţii şi vinul iubirii Sale şi ne invită la sărbătoarea iubirii eterne. Noi celebrăm Euharistia cu conştiinţa faptului că preţul său a fost moartea Fiului - jertfa vieţii sale, care rămâne prezentă în ea. De fiecare dată când mâncăm din această pâine şi bem din acest potir, noi vestim moartea Domnului până când El va veni, spune Sfântul Paul (cfr 1Cor 11,26). Ştim însă şi că din această moarte răsare viaţa, pentru că Isus a transformat-o într-un gest de jertfire, într-un act de iubire, transformând-o astfel în profunzime: iubirea a învins moartea. În Preasfânta Euharistie El de pe cruce îi atrage pe toţi la sine (Ioan 12,32) şi ne face să devenim mlădiţe ale viei care este El însuşi. Dacă rămânem uniţi cu El, vom aduce şi noi roade, atunci nu vom mai produce oţetul autosuficienţei, a nemulţumirii faţă de Dumnezeu şi faţă de creaţia sa, ci vinul bun al bucuriei în Dumnezeu şi al iubirii faţă de aproapele. Să îl rugăm pe Domnul să ne dea harul Său, pentru ca în cele trei săptămâni ale Sinodului pe care îl începem nu doar să spunem lucruri frumoase despre Euharistie, ci mai ales să trăim din puterea sa. Să invocăm acest dar prin mijlocirea Mariei, iubiţi Părinţi sinodali, pe care vă salut cu atâta afecţiune, împreună cu diversele comunităţi din care proveniţi şi pe care le reprezentaţi, pentru ca docili faţă de acţiunea Duhului Sfânt să putem ajuta lumea să devină în Cristos şi cu Cristos via rodnică a Domnului. Amin. Sursa: www.MMB.ro Contor Accesări: 1153, Ultimul acces: 2026-10-27 16:34:07
|
Timp total: 0.06s...
[]:1
