Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi[2005-09-30]Matei 21,33-43pr. Raniero Cantalamessa Parabola viticultorilor necinstiţi, mai ales prin concluzia sa ("Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi şi dată unui popor care va aduce roadele cuvenite"), evocă tema aşa-numitei "respingeri a lui Israel". O interpretare simplistă şi triumfalistă a acesteia şi a altor pagini similare ale Evangheliei a contribuit la crearea climatului de condamnare a evreilor, cu consecinţele tragice pe care le cunoaştem. Nu trebuie să abandonăm certitudinile credinţei care ne vin din Evanghelie, însă trebuie să înţelegem în ce măsură atitudinea noastră adesea nu a reflectat spiritul autentic. Înainte de toate, în acele cuvinte teribile ale lui Cristos referitoare la Israel se află iubirea extraordinară a lui Dumnezeu, şi nu o sentinţă rece. Isus plânge când vorbeşte despre viitorul Ierusalimului! Este vorba mai degrabă de o respingere pedagogică, nu una definitivă. Şi în Vechiul Testament existau refuzaţi de către Domnul. Unul dintre aceştia este descris de Isaia, în prima lectură, cu aceeaşi imagine a "viţei de vie" ("Acum vă voi face să ştiţi cum mă voi purta cu via mea: strica-voi gardul ei şi ea va fi pustiită, dărâma-voi zidul ei şi va fi călcată în picioare", 5,5), dar acest lucru nu l-a împiedicat pe Dumnezeu să continue să îl iubească pe Israel şi să vegheze asupra lui. Sfântul Paul ne asigură că şi această ultimă respingere, vestită de Isus, nu va fi definitivă. Ea va permite păgânilor să intre în Împărăţie (cfr Romani 11,11.15). Mai mult: pentru credinţa lui Avraam - care este rădăcina - întreg poporul evreu este sfânt, chiar dacă unele ramuri au fost tăiate (cfr Romani 11,16). Apostolul neamurilor, pe nedrept considerat susţinător al rupturii dintre Israel şi Biserică, ne sugerează care ar fi atitudinea corectă faţă de poporul evreu. Nu auto-siguranţă şi mândrie stupidă ("noi suntem acum noul Israel, noi suntem cei aleşi!"), ci teamă şi fior în faţa misterului de nepătruns al acţiunii divine, şi mai ales iubire faţă de Israelul care este "rădăcina şi trunchiul pe care am fost altoiţi". Paul spune că este dispus să rămână despărţit de Cristos dacă astfel ar putea să îi ajute pe cei de un neam cu el (cfr Romani 9,1-3). Dacă în trecut creştinii s-ar fi străduit să aibă aceste sentimente când vorbeau despre evrei, istoria ar fi avut un alt curs. Dacă evreii vor ajunge într-o zi (după cum speră Paul) la o apreciere mai bună a lui Isus, acest lucru va trebui să se petreacă printr-un proces intern, ca un rod al unei căutări proprii a lor (lucru care în parte are loc). Nu putem noi creştinii să încercăm să îi convertim. Am pierdut dreptul de a o face datorită modului în care acest lucru s-a întâmplat în trecut. Trebuie mai întâi să fie vindecate rănile, prin intermediul dialogului şi al reconcilierii. Eu nu văd cum un creştin care iubeşte cu adevărat Israelul ar putea să nu îi dorească acestuia să ajungă într-o zi să îl descopere pe Isus pe care Evanghelia îl defineşte: "slava poporului său Israel" (Luca 2,32). Nu cred că acesta ar fi prozelitism. În acest moment însă lucrul cel mai important este îndepărtarea obstacolelor pe care le-am pus în faţa acestei reconcilieri, "lumina proastă" în care l-am pus pe Isus în ochii lor. Inclusiv obstacolele prezente în limbaj: de câte ori cuvântul "evreu" nu apare cu sens peiorativ, sau negativ, în modul nostru de a vorbi. Plecând de la Conciliul Vatican II, raporturile dintre creştini şi evrei s-au îmbunătăţit. Decretul asupra ecumenismului a recunoscut Israelului un statut deosebit între religii. Pentru noi, creştinii, iudaismul nu este "o altă religie"; este parte integrantă a propriei noastre religii. Să îl adorăm pe acelaşi "Dumnezeu al lui Avraam, Isaac şi Iacob" care pentru noi este şi "Dumnezeul lui Isus Cristos". Sursa: www.Catholica.ro Contor Accesări: 1143, Ultimul acces: 2026-10-26 20:50:45
|
Timp total: 0.04s...
[]:1