Exclusiv. Îndemn la începutul postului de Paşte, pentru cititorii Rl: Puterea credinţei şi relativismul lumii contemporane (Romanialibera.ro)

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Exclusiv. Îndemn la începutul postului de Paşte, pentru cititorii Rl: Puterea credinţei şi relativismul lumii contemporane (Romanialibera.ro)

[2016-03-16]

Relativismul a devenit de câteva decenii încoace problema fundamentală a societăţii contemporane. El nu se exprimă doar ca o formă de resemnare în faţa adevărului care nu se poate atinge, ci se defineşte în mod pozitiv apelând la ideile de toleranţă, cunoaştere dialogică şi liberă, teme care se referă mai degrabă la un adevăr universal valid.
Relativismul se prezintă în plus ca baza filosofică a democraţiei care s-ar fundamenta tocmai pe faptul că nimeni nu poate pretinde să cunoască direcţia justă. În acest caz, democraţia ar proveni din faptul că toate căile sunt recunoscute ca tentative parţiale de a ajunge la ceea ce este mai bun şi care caută în dialog o anumită înţelegere ce nu poate fi redusă la o formă comună. Un sistem de libertate ar trebui să fie prin natura sa un sistem de poziţii relative care comunică între ele, care depind şi de diferitele combinaţii istorice şi rămân deschise unor noi dezvoltări.
O societate liberală ar trebui să fie o societate relativistă cu condiţia ea să fie capabilă să rămână liberă şi să se menţină deschisă. În domeniul politic, acest mod de a vedea poate să meargă până la un anumit punct, deşi nu există o opţiune politică de care să se poată spune că este în mod exclusiv justă. Ceea ce este relativ, adică instaurarea unei convieţuiri umane orânduite pe baze liberale, nu poate fi absolut: a gândi contrariul a fost chiar greşeala marxismului şi a ideologiilor politice.
Desigur, şi pe plan social nu se rezolvă nimic cu relativismul total: există încă acte nedrepte care nu pot să devină niciodată juste (de exemplu uciderea copiilor nevinovaţi prin avort sau negarea dreptului demnităţii umane persoanelor sau grupurilor şi a tot ceea ce aceasta cuprinde) şi există acte drepte care nu pot să devină niciodată nedrepte. Este clar că în domeniul politico-social nu se poate nega relativismului o oarecare legitimitate. Dar problema se pune din faptul că relativismul nu pune limite, fiind adoptat în mod expres şi pe planul religiei şi chiar al eticii. Deci, configurarea sa este foarte diferită, din care cauză este imposibil a-l reduce la o formulă unică şi a-i schiţa pe scurt trăsăturile esenţiale. Pe de o parte este un produs tipic al lumii contemporane şi al concepţiilor sale filosofice, iar pe de altă parte, este în contact cu intuiţiile filosofice şi religioase de astăzi ce determină momentul istoric pe care îl trăim.
Este oportun a clarifica în mod critic conceptul de ortopraxie
Dar să intrăm şi mai adânc în miezul problemei. Relativismul spune că tot ceea ce percepem nu este realitatea adevărată şi proprie, cum este în ea însăşi, ci doar reflexul său în sistemul nostru de măsură. Acest principiu merge până a afirma că Mântuitorul nostru Iisus Hristos este în mod expres unul dintre atâţia oameni religioşi. Deci, Cel care este Absolutul, pentru relativişti, nu poate să intre în istorie, acolo unde sunt doar modele, doar figuri ideale care fac trimitere la cu totul altul, care nu se poate percepe ca atare în istorie.
Este clar că şi Biserica, dogma, tainele nu mai pot avea valoare de necesitate absolută pentru relativişti. A atribui acestor mijloace finite un caracter absolut, a le considera chiar ca o întâlnire reală cu adevărul, valabil pentru toţi, al lui Dumnezeu care se revelează, ar însemna a pune pe un plan absolut ceea ce este particular şi a deforma deci infinitatea lui Dumnezeu care este totalmente alta. Pe baza acestei concepţii, atât Mântuitorul Hristos, cât şi credinţa Bisericii sunt văzute ca fundamentalisme care se prezintă ca adevărate atentate împotriva spiritului modern şi ca o ameninţare multiformă împotriva binelui său principal, toleranţa şi libertatea. Şi conceptul de dialog, care în tradiţia creştină a dobândit o funcţie semnificativă, dobândeşte acum un sens diferit.
Crezul credinţei noastre devine pentru relativişti chiar opus convertirii şi misiunii. Într-o concepţie relativistă dialogul înseamnă a pune pe acelaşi plan propria poziţie cu convingerile altora, ne-considerându-le mai adevărate decât poziţia celuilalt. Doar dacă presupun cu adevărat că celălalt are atâta dreptate ca şi mine, sau chiar mai mult, sunt într-adevăr la înălţimea dialogului. Desigur, dialogul ar trebui să fie un schimb între poziţii fundamental în litigiu şi între cele relative, cu scopul de a atinge maximum de încercare sistematică în a aborda problema credinţei într-o perspectivă religioasă. Dizolvarea relativistă a credinţei devine un precept fundamental al multor secularizaţi de astăzi. Pentru ei credinţa în divinitatea unui singur Dumnezeu ar conduce la fanatism şi la particularism, la disociere între credinţă şi iubire, ceea ce consideră relativiştii că trebuie să evite omul de astăzi.
De fapt, la ce serveşte teoria relativistă şi ce căi indică ea omului. Acest fel de dialog rămâne bazat pe premisa unică a „primatului ortopracticii asupra ortodoxiei”. Preeminenţa acordată practicii faţă de cunoaştere este şi ea o moştenire marxistă, care concretizează ceea ce se prezintă ca o consecinţă logică în sensul: dacă cunoaşterea devine imposibilă, rămâne doar acţiunea. Problema însă este dacă această afirmaţie este adevărată. De unde îmi poate fi sugerată corectitudinea acţiunii, dacă nu ştiu ce este corect? Falimentul regimurilor comuniste este datorat faptului că s-a schimbat lumea fără a şti ceea ce este bun pentru lume şi ceea ce nu este, fără a şti în care direcţie trebuie să se schimbe, pentru a deveni mai bună.
Simpla practică nu este o lumină. Şi atunci este oportun a clarifica în mod critic conceptul de ortopraxie. Timpul nostru dovedeşte că oamenii nu cunosc în general Ortodoxia, ci doar ortopraxia De aici, probabil, acest concept a trecut la gândirea modernă a globalizării. De asemenea, unii pentru că nu cunosc credinţa noastră nici nu acceptă crezul ei particular. Aceste filozofii cunosc însă, fără îndoială, un sistem de practici rituale, considerate necesare pentru a-i distinge pe credincioşi de necredincioşi. Fără să fie caracterizat de conţinuturi doctrinale particulare, relativiştii aplică adeziunea scrupuloasă la un ritual care nu interesează întreaga viaţă. A acţiona corect trebuie definit numai în ceea ce se numeşte ortodoxia în Biserica noastră, adevărata cinstire a lui Dumnezeu practicată în mod exact potrivit revelaţiei divine şi poruncii Mântuitorului Hristos.
Deci ortopraxia se fundamentează pe adevărata ortodoxie care defineşte drumul care conduce la libertate. Opus ortopraxiei ortodoxe este teoria globalizării de tip New Age, care barează calea care conduce pe om la taina realităţi, răsturnând armonia totului şi fiind cauza autentică a iredentismului religios. După această teorie mântuirea constă în descătuşarea Eu-lui, în cufundarea în plinătatea vieţii, în întoarcerea în Tot. Este căutat extazul ca ameţeală a infinitului, ce se poate experimenta în sunetul muzicii, în ritmul dansului, în excitarea luminii şi a întunericului, în masa umană. Făcând astfel, nu numai că se inversează direcţia epocii moderne la stăpânirea absolută a subiectului, la contrarul omului însuşi, pentru a fi liber, ci trebuie absolut să te dizolvi în „Totul”.
Este mai nimerit să căutăm ceea ce ne aparţine în mod originar
Iată cum se reîntorc zeii. Ei apar mai credibili decât Dumnezeu. După protagoniştii acestei gândiri trebuie reînnoite riturile primordiale, cu care Eu-l este iniţiat în misterele Totului şi este eliberat de sine însuşi. Această reînnoire a religiilor şi a cultelor precreştine, practicată astăzi în multe feluri, îşi găseşte diferite explicaţii. Dacă nu există un adevăr comun, care să aibă valoare universală, tocmai pentru că este adevăr, creştinismul devine doar un produs importat din trecut, un imperialism spiritual, care are nevoie să fie reformat asemenea celui politic.
De asemenea, dacă în tainele Bisericii nu se realizează o întâlnire a tuturor oamenilor cu unicul Dumnezeu Cel viu, ele devin rituri lipsite de conţinut, care nu ne spun şi nu ne dau nimic, sau cel mult ne fac să percepem numinosul ca în alte religii. În atare caz, este mai nimerit să căutăm ceea ce ne aparţine în mod originar, mai degrabă decât să lăsăm să ni se impună ceea ce este străin şi învechit. Aşadar, după relativiştii de astăzi există două curente diferite: unul gnostico-religios, care caută fiinţa transcendentă şi transpersonală şi în ea Eu-l autentic, şi unul ecologico-monist, care se îndreaptă spre materie şi spre Mama Terra.
Pe lângă cele arătate mai sus, o problemă actuală care apare din ce în ce mai pregnant este şi aceea a pragmatismului chiar din viaţa cotidiană a Bisericii. În această zonă lucrurile par să meargă în mod normal, dar în realitate credinţa slăbeşte şi decade vizibil. Două fenomene devin preocupante, primul priveşte tentativa care se manifestă la diferite niveluri, de a „a democratiza” cu hotărâre Biserica. Această tendinţă trebuie ştiut că are ca traumă o credinţă pe care o stabilesc unii care nu cunosc adevărata credinţă. Trebuie subliniat faptul că credinţa şi practica ne sunt date prin revelaţie şi ca dar de la Domnul prin Biserică, iar o altă tradiţie nu există. Mulţi renunţă la a crede pentru că li se pare că credinţa poate fi definită de o instituţie birocratică, care este un fel de program de partid, cel care are putere poate defini ceea ce trebuie crezut, şi deci totul depinde faptul de a ajunge la putere în Biserică sau, lucru şi mai trist, de a nu mai crede deloc.
Alt punct asupra căruia atragem atenţia priveşte Liturghia. Unii cred că poate fi schimbată după bunul plac. În loc omul să se regăsească pe sine însuşi în Liturghie, preferă s-o considere prea lungă şi nefolositoare pentru omul modern. Tendinţele raţionaliste şi puritane doresc să impună o liturghie care se apropie mult de orientările relativiste ale gândirii globaliste. Evident, împotriva acestor tendinţe intelectualiste Biserica trebuie să fie vigilentă, pentru a nu cădea în trăirea unei Evanghelii diferite de aceea pe care Domnul Hristos ne-a dat-o.
Biserica trebuie să îndemne la evaluarea critică
Ne aflăm, aşadar, în esenţă, în faţa unei situaţii ciudate de a căuta autenticul şi libertatea şi, în loc să le găsim, descoperim că am ajuns într-un întuneric existenţial. Această practică a lăsat în spatele ei ruine, în loc să instaureze libertatea şi sfinţenia. Omul a rămas în relativismul şi tentativa sa de a deveni stăpân pe sine, dar a devenit şi mai gol de conţinut. Ideologii veniţi din alte lumi îi îndeamnă astăzi frenetic pe oameni: abandonaţi creştinismul şi întoarceţi-vă la zei, pentru că acolo se trăieşte mai bine. Exegeze de tipul lui Dan Braun aduc pe piaţa curiozităţilor zvonuri sacrilege cum că Mântuitorul Hristos nu s-ar fi considerat Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeul întrupat, ci că numai după aceea urmaşii săi l-au făcut astfel. După acesta şi alţii ca ei nu poate fi posibil ceea ce afirmă credinţa creştină: minunile, tainele şi mijloacele de har.
Cei slabi în credinţă sunt sufocaţi în experienţa lor de asemenea informaţii şi se răcesc şi mai mult, cum spune Mântuitorul, „Iar din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci”. Cum au ajuns aceşti semănători de vorbe la asemenea concluzii nimeni nu ştie. Lipsiţi de orice metodă istorico-critică, ei nu citesc izvoarele istorice, ci interpretează textele după clişee fanteziste şi vădit tendenţioase.
Astfel stând lucrurile, Biserica trebuie să îndemne la evaluarea critică a acestor fenomene şi să demaşte argumentat tendinţele oculte ale relativismului. Ea trebuie să înfăţişeze lumii, bazată pe revelaţia divină, că Mântuitorul Hristos, Cel viu şi Adevărat, a venit în această lume şi a deschis strâmtorarea teoriilor noastre, cu ale cărei grilaje încercăm să ne apărăm împotriva acestei veniri a Lui în viaţa noastră. Din fericire, în ciuda crizei de identitate în care trăim, sunt mulţi care nu şi-au întinat minţile cu rătăcirile şi păcatele acestor relativişti. Ei n-au abandonat credinţa în adevărurile fundamentale ale Evangheliei Domnului Hristos, cunoscute şi datorită datelor rezultate dintr-o analiză istorică îngrijită a textelor istorice şi sacre.
Desigur, raţiunea orientată în sens pozitivist nu poate să devină liberă dacă nu se deschide lucrării terapeutice a energiei divine. Încercarea ei de a voi să iasă din întunericul incertitudinii, printr-o raţiune strict autonomă, care nu vrea să ştie nimic în fapt de credinţă, nu poate avea succes. Cum raţiunea umană nu poate fi deloc autonomă, deoarece trăieşte mereu în legăturile istoriei, se înţelege de la sine că are nevoie să fie ajutată pentru a putea depăşi barierele care provin de la istorie. De bună seamă că una dintre funcţiile credinţei, şi nu printre cele mai irelevante, este aceea de a oferi o însănătoşire raţiunii ca raţiune, de a nu-i folosi violenţa, de a nu-i rămâne străină, ci de a o conduce din nou la sine însuşi. Deci, după cum raţiunea nu se însănătoşeşte fără credinţă, tot aşa nici credinţa fără raţiune nu devine umană.
Aşadar, dacă astăzi situaţia actuală religioasă este din ce în ce mai secularizată, rămânem de-a dreptul uimiţi că, în ciuda tuturor atacurilor asupra credinţei noastre, se continuă încă a se trăi creştineşte. O întrebare ne punem: cum mai are încă succes credinţa într-o astfel de furtună relativistă? Aş spune pentru că Dumnezeu ne iubeşte şi că Evanghelia află corespondenţă în firea noastră umană. De fapt omul posedă o dimensiune mai amplă decât cred gânditorii necredincioşi şi agnostici ai vremurilor noastre. În om există o sete de infinit de nestins. Niciunul dintre răspunsurile date de filosofia globalistă nu poate să satisfacă dorinţele sufleteşti ale omului. Doar Dumnezeu care s-a făcut om, pentru a învinge finitudinea noastră şi a o conduce la dimensiunea infinităţii sale, este în stare să vină în întâmpinarea nevoilor fiinţei noastre. Datoria noastră este aceea de a-i sluji Lui cu suflet umil, cu toată puterea inimii noastre.
Dorim tuturor fraţilor şi surorilor noastre post uşor şi binecuvântat.
„Dacă astăzi situaţia actuală religioasă este din ce în ce mai secularizată, rămânem de-a dreptul uimiţi că, în ciuda tuturor atacurilor asupra credinţei noastre, se continuă încă a se trăi creştineşte. O întrebare ne punem: cum mai are încă succes credinţa într-o astfel de furtună relativistă?“
Înalt Preasfinţitul Părinte Acad. Dr. IRINEU ION POPA, Arhiepiscop al Craiovei şi Mitropolit al Olteniei

Sursa: www.Culte.ro

Contor Accesări: 897, Ultimul acces: 2026-07-24 19:29:24

Timp total: 0.03s...

[]:1