Cuvânt şi rugăciune

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Cuvânt şi rugăciune

[2008-11-27]

Sinodul Episcopilor desfăşurat luna trecută în Vatican şi dedicat Sfintei Scripturi a însemnat readucerea pe tapet a problemei lecturii Bibliei, tot mai străină credinciosului de astăzi. S-a vorbit încă o dată de lectio divina, reluându-se apelul Conciliului Vatican II de a se apela la ea pentru "nutrirea" spirituală. În limba română nu există prea multe cărţi dedicate acestei teme. Una a apărut în urmă cu câţiva ani la Editura Deisis din Sibiu: "Cuvânt şi rugăciune. Introducere în lectura duhovnicească a Scripturii" (titlu original "Pregare la Parola. Introduzione alla 'lectio divina'"), semnată de Enzo Bianchi, binecunoscutul prior de la Bose. Editura Deisis, care deţine drepturile de autor pentru ediţia în română, a avut amabilitatea de a ne permite preluarea câtorva pagini, ca o invitaţie la lectura integrală a acestei minunate cărţi. Şi aceasta e doar prima veste bună. A doua este că lucrarea va fi re editată în 2009, urmând să se găsească din nou în librării.

După un exil multisecular, Cuvântul lui Dumnezeu îşi regăseşte centralitatea în viaţa Bisericii: faptul este incontestabil. S-ar putea vorbi chiar de redescoperirea Cuvântului lui Dumnezeu din partea credincioşilor care de secole nu mai cunoşteau şi nu mai practicau direct contactul cu Scripturile şi nu mai aveau ocazia de a ajunge la Cuvântul lui Dumnezeu în viaţa lor de credinţă. E adevărat că Biserica a trăit întotdeauna din Cuvântul lui Dumnezeu dar, chiar dacă folosirea şi frecventarea lui era recunoscută clericilor şi specialiştilor, în fapt s-a produs o situaţie în care centralitatea Cuvântului era întunecată de u n sistem de meditaţii doctrinare şi disciplinare ce se interpuneau între conştiinţa credincioşilor şi Sfintele Scripturi, care numai în mod formal mai constituiau elementul întemeietor şi distinctiv al vieţii eclesiale.

Precedat şi pregătit de mişcarea biblică, de cea liturgică şi de cea ecumenică, dincolo poate chiar de conştiinţa şi intuiţiile părinţilor conciliari, Conciliul Vatican II a eliberat Cuvântul şi a declarat încheiat exilul Sfintelor Scripturi, astfel că astăzi asistăm la o epifanie a Cuvântului lui Dumnezeu în comunitatea creştină: de acest fapt trebuie mai presus de orice să ne bucurăm şi să mulţumim Domnului Bisericii, Care ne-a rechemat şi ne-a făcut să ne întoarcem la Cuvântul Său. Sunt tot mai convins că dintre toate receptările conciliare cea mai epifanică e tocmai această restituire a Cuvântului către poporul lui Dumnezeu. Reaşezat în centrul vieţii Bisericii, Cuvântul nu încetează să reactiveze un proces rămas mult timp static şi atrofiat: acela al judecăţii Iui Dumnezeu asupra istoriei, asupra vieţii şi asupra Bisericii înseşi în calitatea sa de peregrină, de comuniune a sfinţilor şi păcătoşilor în drum spre împărăţia lui Dumnezeu. Cuvântul este redescoperit ca o realitate vie, dinamică, eficace, capabil să hrănească credinţa, să inspire viaţa şi să judece starea creştinilor în istoria şi în compania oamenilor; de altfel el este predicat cu asiduitate în adunările creştine, este citit, meditat, rugat de fiecare creştin precum şi în multe comunităţi creştine.

Cu toate acestea, nu trebuie trecute sub tăcere unele nedumeriri pe care le suscită încă o anume abordare a Scripturii, abordare care conţine neîmpliniri şi neadecvări şi care ameninţă adesea suveranitatea Cuvântului, centralitatea şi fecunditatea sa spirituală în Biserică.

A proliferat o producţie de cărţi şi manuale pentru a-i ajuta pe cei ce predică şi pe credincioşi în înţelegerea Cuvântului, dar uzul acestei producţii, în mod sigur exagerate şi excesive, apare suspect. Întâi de toate acest tip de publicaţii favorizează pasivitatea personală şi comunitară în faţa Scripturilor, în măsura în care îl scuteşte pe cel ce predică şi pe ascultător de efortul personal: astfel că s-ar putea spune că actuala invazie de manuale şi compendii care prezintă omilii şi lectiones divinae prefabricate riscă să repurteze succesul paradoxal de a ne îndepărta de contactul direct cu Biblia, dispensându-ne de fapt de pregătirea personală, de pătrunderea obositoare desigur, dar necesară, şi mai ales de rugăciunea textului. Cum ar putea apoi ca o contribuţie pregătită mai mult sau mai puţin rapid de un exeget sau teolog erudit să fie un cuvânt vital şi hrană pentru diferiţii creştini şi pentru situaţiile diferitelor Biserici locale, odată ce se află în gu ra unor predicatori care nu pot decât să roşească vestind un text la care nu au meditat, pe care nu l-au pătruns şi la care nu s-au rugat? Şi ne mai plângem că astăzi Cuvântul lui Dumnezeu nu mai mişcă parohiile şi pare să se lovească de pereţi şi ziduri de nepătruns. Mai e oare acesta "Cuvântul" lui Dumnezeu lucrător, vestit de un propovăduitor, de un martor credincios, sincer, neînfricat de dificultăţile pe care acesta le comportă?

Cel care propovăduieşte Cuvântul ar trebui să-şi amintească mai des şi cu mai mare conştiinţă de numele pe care i-l atribuie Scriptura: el apare de fapt ca "slujitor al Cuvântului" (Luca 1,2), "slujitor al vederii şi al mărturiei" (Fapte 26,16), "iconom al tainelor lui Dumnezeu" (I Corinteni 4,1) şi, mai cu seamă, "rob al Cuvântului" (Fapte 6,1-4). Aceasta înseamnă că pentru propovăduire el nu va putea să citească Cuvântul în grabă şi cu atât mai puţin să-l cunoască după ureche din vreun sumar omiletic pentru a-l face apoi să "vorbească" cu găselniţe intelectuale, psihologice şi sociologice. El va trebui mai întâi să-l citească şi să-l mediteze pe îndelete, va trebuie să se roage acestuia astfel încât acesta să-l stăpânească şi să-l facă robul lui. Dacă e adevărat cum spune Petru (II Petru 2,19), că aceea ce te biruieşte aceea te stăpâneşte, atunci propovăduitorul trebuie să fie înainte de orice un rob al Cuvântului: doar astfel el va fi un ecou liber, since r, neînfricoşat al acestuia. El va proclama Cuvântul, îl va respune încercând să nu-l deformeze şi va încerca o mediere spre a-i ajuta pe cei care-l ascultă să înţeleagă însemnătatea textului, legându-l de contextul biblic global şi comentând astfel Biblia cu Biblia.

El va renunţa la prezumţia clericală orgolioasă: "ţie, căruia Scriptura nu îţi spune nimic, îţi spun eu!", şi se va limita la a da mărturia sa de credinţă fără să se ruşineze, cerând ascultătorilor să renunţe la orice atitudine pasivă în faţa textului şi invitându-i să descifreze Cuvântul şi să hotărască ei înşişi actualizarea şi întruparea în viaţa lor cotidiană. Cred că şi astăzi aceste cuvinte ale Sfântului Ambrozie către creştini au o încărcătură de îndemn nu lipsită de obiect: "De ce nu vă dedicaţi timpul liber citirii Scripturii? Voi nu mai vorbiţi cu Hristos? Nu-L mai vizitaţi, nu-L mai ascultaţi? ... Noi îl ascultăm pe Hristos citind Scripturile!" [1]

O altă nedumerire suscită întrebuinţarea dată Scripturii în căutările comunităţilor eclesiale zise "de bază" şi în "grupurile" parohiale ce doresc să se apropie de Cuvântul lui Dumnezeu. Aici lectura - ce vrea să fie centrul spiritual al adunării şi al creşterii ei apărând adeseori într-o formă dialogată, neclericală - este lipsită de dimensiunile ascultării şi de efortul de pătrundere personal. Efortul de actualizare apare împins la maxim şi întrebuinţarea Scripturii devine periculoasă şi sectară prin alegerea paginilor biblice care se face în mod normal pe teme arzătoare pentru viaţa "grupului". Pacea, dreptatea socială, violenţa şi nonviolenţa, căsătoria, libertatea şi drepturile omului par teme atât de presante încât justifică o alegere a Cuvântului care însă discriminează şi nu ţine cont de celelalte mesaje pe care acesta le conţine.

Încă Sfântul Ioan Gură de Aur a trebuit să intervină cu expresii dure în faţa unei astfel de întrebuinţări a Cuvântului lui Dumnezeu: "Nepăsarea în care s-a căzut ţine de necitirea Scripturii în întregul ei şi de alegerea a ceea ce pare mai limpede şi mai folositor, fără a ţine seama de rest. Însăşi ereziile au fost introduse de acest mod de a nu citi întreaga Scriptură şi de a crede că există în Scriptură părţi importante şi părţi secundare". [2]

Acest mod de a citi "ciugulind" îndeamnă la o ascultare interesată a Cuvântului şi la o interpretare a Scripturii în lumina ideologiilor şi problematicilor lumii. Nu Cuvântul lui Dumnezeu e cel care luminează semnele vremii ivite cu claritate în conştiinţa credinciosului, ci ideologia este cea care orientează în anumite direcţii Evanghelia numind "semn al vremilor" orice eveniment istoric ce pretinde să dea actualitate şi conţinut Cuvântului. De altfel, citit într-un astfel de mod discriminant, Cuvântul lui Dumnezeu nu poate face să se ivească alte semne ale vremii ori contestaţii sau judecăţi care să nu fi fost deja găsite de credincios pe alte căi. Reapare astfel vechea ispită divinatorie a celui care începe să citească presupusele semne ale vremii definite, alese şi descifrate dinainte pe baza ideologiilor psihologice sau sociologice.

Mult prea absent apare apoi efortul de a face Cuvântul lui Dumnezeu să devină rugăciune. Adeseori rugăciunea dispare pentru a lăsa locul analizelor de situaţii. Dar o astfel de lectură riscă să rămână intelectuală şi sociologică, incapabilă de a avea acea eficacitate ce produce convertirea şi creşterea staturii duhovniceşti în Hristos. În discuţii, recursul la Cuvântul lui Dumnezeu, mai cu seamă la anumite texte etice ale Evangheliei, nu se poate face prin "colaje" de versete biblice ce sună bine pentru că sunt adunate şi alăturate într-un gen literar sloganistic şi muşcător, dar care nu permit o lectură globală, cu o interpretare în consecinţă univocă a cuvintelor Domnului.

O nedumerire rămâne şi faţă de un alt tip de lectură, cea întemeiată pe aşa-zisa "meditaţie". Această metodă întâlnită mai cu seamă într-un mod de vieţuire - în speţă cea monahală - care cunoaşte o întrebuinţare zilnică a Scripturii, este mult mai săracă faţă de acea venerabilă lectio divina care are în spatele său o tradiţie atât de bogată încât a marcat viaţa de rugăciune a primelor cincisprezece secole ale Bisericii. În "meditaţia" aşa cum este ea înţeleasă în mod obişnuit, cu o certă deformare a intuiţiei lui lgnaţiu de Loyola, abundă prea mult intelectualism şi psihologism. Conotaţiile ei de sistematizare şi complexitate metodologică, unite cu un extrem de puternic efort voluntarist, fac din credincios nu un contemplativ, ci un "exersant". Totuşi, aceasta e metoda folosită în mod curent în comunităţile monahale. [3]

Din nefericire, mult prea adesea ea apare astfel ca un exerciţiu mental, având drept obiect gânduri capabile de a deştepta reflexii şi efecte sensibile, "efluviile", "devoţiunile" măsurate după intensitatea căldurii lor. Tipică pentru "devoţiunea modernă", această "meditaţie", are marele defect de a fi antropocentrică şi egocentrică. Se caută interioritatea pură şi dominarea mişcărilor inimii. Spiritualitate egocentrică - să băgăm bine de seamă - astăzi în revenire şi într-un "aggiornamento" al metodei, dar mereu o tehnică intimistă şi neeliberatoare: ieri erau "mişcările inimii", astăzi sunt "igiena adâncului", "stabilitatea primitivă", "golirea de sine". Dar creştinul se îndepărtează de aceste tipuri de "meditaţie" ce n-au nimic de-a face cu meditaţia autentică, întotdeauna teocentrică şi hristocentrică, şi niciodată centrată pe sine însuşi.

Autentica meditaţie creştină nu e făcută în primul rând pentru "a primi un bine". Dacă acest fapt se întâmplă, este ceva în plus, ea însă vizează un singur scop: să sporească comuniunea cu Dumnezeu. Şi această comuniune o găseşte eliberând simţurile, coborând în adâncul inimii, pentru a căuta unitatea, izvorul fiinţei şi acţiunii într-un raport cu Celălalt care ne situează şi care ne luminează pentru a căuta comuniunea cu El. Creştinul nu se poate apleca asupra lui însuşi uitând să-şi fixeze privirea asupra lui Dumnezeu!

Din nefericire astăzi conţinutul şi termenul însăşi de lectio divina sunt necunoscute unei mari părţi a vieţii monahale fiind izolate în cadrul strict monastic - benedictin şi cistercian - pentru care regula benedictină, [4] în încercarea de a face din comunitatea religioasă o "dominicii schola servitii", spune că "a medita" înseamnă a citi şi reciti, a mesteca şi a murmura, a rumega şi a recita, a fixa în minte şi a păstra în inimă Cuvântul, pentru a ajunge nu la dispută (scholastica), nu la senzaţii (devotio moderna), ci la rugăciune (oratio), la contemplaţie şi deci la acţiune (opus Dei). Lectio divina nu este "apanajul" monahilor şi viaţa monahală tradiţională n-ar trebui să găsească în aceasta un corp străin tradiţiei propriei instituţii şi punând probleme de "coexistenţă" cu alte forme de rugăciune şi devoţiuni proprii (adoraţie euharistică, meditaţie, oraţie mentală, etc). În realitate, lectio divina, care se exercită asupr a Scripturii şi nu asupra vreunui alt text spiritual sau patristic, face un apel concret la centralitatea Cuvântului în viaţa monahală, la domnia sa asupra existenţei monahului şi la canonicitatea sa inspiratoare pentru orice rugăciune creştină, şi poate contribui astfel în mod eficace la necesara înnoire a acestei vieţi. Prea adeseori golită de motivaţii şi consistenţă, sau rătăcită în multe ocupaţii şi multe lucruri, viaţa monahală poate găsi în lectio divina o ocazie privilegiată de întoarcere la esenţial, la fundamentul hristologic, la acea căutare a lui Dumnezeu care o motivează şi o întemeiază.

Note:
[1] Ambrosius, De officiis ministrorum, I, 20,88 (PL 16,50 A)
[2] Ioannes Chrysostomus, Sermo I in illud: "Salutate Priscillam et Aquilam" (Rom 16,3) (PG 51,187).
[3] În faza actuală de înnoire a vieţii monastice în Biserica Occidentală reiese că un îndemn explicit la lectio divina patristică a venit numai din partea "ordinelor cerşetoare" (dominican şi franciscan) şi în mod clar din partea celei de-a XXXI-a Congregaţii generale a ordinului iezuit.
[4] Regula Benedicti 4.55-56; 48; 49,4.

Enzo Bianchi

Sursa: www.Catholica.ro

Contor Accesări: 1007, Ultimul acces: 2026-07-31 23:44:34

Timp total: 0.04s...

[1]:1