Maica Domnului şi femeia modernă

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Maica Domnului şi femeia modernă

[2008-10-10]

de Luiza Moldovan

Despre semnificaţia întrupării din Fecioară a Mântuitorului Hristos

În care se discută despre încăpăţânări şi modele de urmat şi modele de neurmat şi, în general, despre o viaţă morală sănătoasă şi despre educaţia copiilor. Dar mai ales, despre ce este şi ce poate să devină femeia contemporană, în caz că lasă la o parte ambiţiile personale şi egoismul. Părintele Gheorghe Holbea, preot la Biserica "Adormirea Maicii Domnului" – Precupeţii Noi din Bucureşti.

Părintele Gheorghe: Numele primei femei, menţionat în Sfânta Scriptură, Eva, se tâlcuieşte "Viaţă", pentru că prin ea s-a dăruit viaţă. Ea este mama tuturor celor care s-au născut şi se vor naşte. Aşadar, prin "Eva cea veche", Dumnezeu a dăruit viaţă, iar prin "Eva cea nouă", care este Maica Domnului, ne dăruieşte viaţa veşnică, pentru că întruparea Mântuitorului Iisus Hristos este cea care deschide calea vieţii veşnice, după căderea în păcat. Sfânta Fecioară Maria este cea mai pură jertfă şi darul cel mai de preţ şi mai curat pe care umanitatea l-a oferit lui Dumnezeu. Neamul omenesc nu poate să dăruiască ceva mai mult decât a dăruit prin Sfânta Fecioară Maria. A dăruit ce avea mai pur şi mai curat. Maica Domnului este întruchiparea smereniei, în care Mântuitorul Iisus Hristos găteşte tronul dumnezeirii. După ce arhanghelul Gavril îi vesteşte că va naşte Fiu de la Duhul Sfânt, Sfânta Fecioară Maria se lasă cu totul în voia Domnului, prin acel "Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău". Acesta este cel mai smerit gest cu putinţă. Să renunţi cu totul la voia proprie şi să împlineşti voia Lui.

Despre încăpăţânări

Eu cred că femeia de astăzi şi-a uitat vocaţia. şi vocaţia care este? Fineţea, sensibilitatea, frumuseţea, tandreţea. Acestea sunt lucruri pe care femeia poate să le împărtăşească. Bucuria şi dragostea sunt completate de asumarea maternităţii. Până la urmă, femeia, aşa cum spunea Părintele Stăniloaie, este maica şi matca vieţii. În afara acestei vocaţii, femeia riscă să devină altceva, îndepărtându-se încetul cu încetul de menirea ei. Pe vremea comuniştilor, să fii buldozerist sau sudor, ca femeie, era un titlu de uriaş succes. Femeia muncind cot la cot cu bărbatul, femeia descoperindu-şi capacităţi ieşite din comun. Eu consider că e o anomalie. Nu! Femeia are vocaţia ei şi în această vocaţie se şi mântuieşte.

Din cauza unui stupid spirit competitiv, se naşte în societate o tensiune enormă între sexe. Soluţia nu este să transformi femeia în bărbat sau bărbatul în femeie, ci fiecare să-şi împlinească vocaţia şi aşa se ajunge la armonie. Dacă Dumnezeu ne-a lăsat bărbat şi femeie, atunci fiecare să-şi joace rolul până la capăt, în firea sa.

Despre modelul Maicii Domnului

Goana după succes este specifică bărbaţilor, care au alunecările şi căderile lor. În ce o priveşte pe femeie, ea ajunge într-o stare nefirească şi aici este, de fapt, marea problemă. Fiind chemată să împlinească, aşa cum spuneam, aceste lucrări sensibile, atât în familie cât şi în societate, ea trebuie să meargă pe această vocaţie a firii femeii, care este sensibilitatea, tandreţea, maternitatea, frumuseţea lăuntrică, toată această gamă a însuşirilor pe care Maica Domnului, de altfel, le are şi le împărtăşeşte. Uitaţi-vă la Maica Domnului, în câte ipostaze o avem în icoană!

O avem pe Maica Domnului în ipostaza de călăuzitoare (Hodighitria). Ori, în familie, femeia este prin excelenţă călăuzitoarea copiilor. Maica Domnului arată calea, iar singura cale adevărată este spre Dumnezeu, calea spre Pruncul Iisus. E, prin urmare, călăuzitoare. Întotdeauna, mama are mai mare putere de a călăuzi pe copil decât tatăl. Maica Domnului este grabnic-ascultătoarea (Gorgoipikoos). Şi femeia, prin firea ei, este mai dispusă să asculte şi este mai răbdătoare, asemenea chipului Maicii Domnului. Şi câtă nevoie avem şi noi, în calitate de copii ai părinţilor noştri trupeşti, ca cineva să ne asculte, să aibă răbdare cu noi, chiar maturi fiind. Maica Domnului este bucuria cea neaşteptată. Şi oare nu este femeia cea mai receptivă la nevoile celor din preajma ei? Şi, în acelaşi timp, nu este ea făptura prin excelenţă care poate să dăruiască o bucurie neaşteptată? Maica Domnului este dulcea sărutare (Glicofilousa). Orice creştin are în casă o icoană în care Maica Domnului lipeşte obrazul ei de obrazul Pruncului Iisus. Această tandreţe bărbatul nu poate s-o exprime aşa cum o exprimă femeia. Acea iubire profundă a mamei pentru copilul ei nu este decât prelungirea iubirii duioase cu care Maica Domnului îşi ţine lângă obraz Pruncul. Avem de asemenea icoana Maicii Domnului Mângâietoarea (Paramythia). Mângâierea mamei sau a soţiei tale nu poate fi înlocuită de nici o fiinţă de pe acest pământ. Femeia are în firea sa toate dimensiunile delicateţii şi gingăşiei: e mângâietoare, degrabă vindecătoare, este cea care grabnic ascultă, cea a cărei mângâiere e cea mai tandră şi mai plină de iubire, cea care răspunde imediat la boala copilului ei şi aleargă să aline o durere, o suferinţă şi chiar să vindece această suferinţă, cu ajutorul lui Dumnezeu.

Vedeţi, toate aceste ipostaze ale Maicii Domnului sunt, de fapt, împliniri ale femeii către care trebuie să tindă.

Despre modele şi modele strâmbe

Femei care să se raporteze la Maica Domnului mai există, în măsura în care există şi această conştiinţă creştin-ortodoxă. Pe de altă parte, aş vrea să spun un lucru care depăşeşte această sferă a celor care au o dimensiune rituală a vieţii lor creştine. Eu cred că fiecare femeie simte la un moment dat nevoia de a i se acorda atenţie plină de iubire, de a primi tandreţe, de a simţi purtarea de grijă maternă, dar şi de a-şi manifesta ea însăşi grija maternă faţă de ceilalţi. Adică întrupează toate calităţile Maicii Domnului pe care le-am spus mai sus. Deci, înlăuntrul său, fiecare femeie îşi doreşte de la Maica Domnului, în calitatea ei de Maică prin excelenţă, să se împărtăşească de tandreţe, de mângâiere, de atenţie şi de o grijă permanentă. Cred că acestea există în firea omului, în firea fiecărei femei.

Despre mântuirea femeii moderne

Acest cuvânt, "mântuire", am impresia că nu este înţeles corect, pentru că de cele mai multe ori, el pare ceva vag, specific Bisericii şi vieţii creştine. "Mântuire" nu înseamnă numai "salvare", mântuirea înseamnă împlinirea plenară a fiinţei tale, a persoanei tale. Şi atunci ce se întâmplă? Neavând conştiinţa că fiinţa noastră lăuntrică se împlineşte în relaţie cu Dumnezeu Cel care ne-a dăruit viaţa, atât femeia, cât şi bărbatul încearcă să-şi împlinească această fiinţă pe o cale care se dovedeşte până la urmă greşită. Mântuire caută şi femeia, care încearcă să se împlinească într-o carieră (politică sau de orice fel), care vrea să devină femeie de succes, vedetă, chiar dacă acestea nu reprezintă răspunsul căutărilor ei lăuntrice. Dar, atenţie! Cine nu are setea de a se îmbunătăţi şi împlini lăuntric, acela nu este pe traiectoria cea bună, nu este în firea sa.

Despre oameni şi jertfă

Cine are sete de avere, sete de succes cu orice preţ, acela şi-a ieşit din fire. Ce mai rămâne după succesele oamenilor? E posibil ca aceste succese să rămână într-o arhivă, într-o fonotecă, într-o cinematecă, sau consemnate undeva, dar, până la urmă, oamenii rămân, de fapt, cu fiinţa lor lăuntrică, cu ei înşişi, şi-şi dau seama că, în ciuda succeselor lor, ei sunt ca nişte epave, sunt "expiraţi" şi pe dinafară, dar mai ales, înlăuntrul lor. De ce? Pentru că-şi dau seama că toate aceste succese nu le pot sluji la ceea ce noi numim "marea trecere", adică în faţa morţii.

Oamenii încearcă să-şi înveşnicească succesele vremelnice, să se culcuşească în vremelnicie, deşi sunt conştienţi că lucrul acesta nu se poate, oricâte succese ar avea şi oricâte bogăţii ar acumula şi oricâtă putere ar avea, la un moment dat, sunt nevoiţi să recunoacă faptul că toate acestea, totuşi, nu fac parte din fiinţa noastră. De aceea sentinţa evanghelică este necruţătoare: "Nebune! în această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?" Şi ce rămâne din noi? Cum spune Evanghelia, rămâne cât suntem dragoste, puterea iubirii adunată în fiinţa noastră lăuntrică ("Flămând am fost şi mi-aţi dat să mănânc..."). Rămâne cât suntem comuniune pe calea inimii cu Dumnezeu şi cu oamenii, cât suntem jertfă, cât suntem dăruire. Atâta rămâne din noi şi de fapt acest lucru este cel care ne bucură cu adevărat.

Despre valori

Pentru că dincolo de toate, ce înseamnă "a ne realiza", "a ne mântui"? Mântuirea, aşa cum spuneam, e împlinirea plenară a fiinţei noastre, care nu poate să se întâmple decât ca eveniment al relaţiei noastre cu Dumnezeu, care ne-a dăruit viaţă. Pentru că în momentul în care noi, mai mult sau mai puţin conştient, spunem că viaţa ne aparţine, uităm un singur lucru, că viaţa nu ne aparţine, pentru că nu noi ne-am dat-o, ci Dumnezeu ne-a dăruit-o, e adevărat, prin părinţii noştri, dar nu noi am fost cei care am comandat să venim la viaţă şi nu de noi depinde când vom trece din această viaţă. Ne-am trezit trăind, prin puterea Lui Dumnezeu, chiar dacă nu totdeauna suntem conştienţi de acest lucru, şi "am luat-o ca atare".

Asistăm însă la o amăgire, o încercare a omului, uneori disperată, de a se culcuşi în vremelnicie, conştient că este o vremelnicie, că nu poate să se înveşnicească aici, pe pământ. Chiar cei care au putere, fie politică, fie financiară, ştiu că toate acestea nu se pot înveşnici şi că, până la urmă, trec "precum fumul". Din păcate. societatea de astăzi devorează adevăratele valori, le ignoră şi încearcă să le arunce în derizoriu şi în uitare.

Viaţa ca eveniment lăuntric

Aş evoca aici o lucrare a lui Brâncuşi, "Rugăciune". "Rugăciunea" lui Brâncuşi are o profunzime teologică deosebită. Figura reprezentată nu e nici bărbat, nici femeie, ci înfăţişează chipul plenar al fiinţei umane, care stă îngenuncheat şi în care toate simţurile (pe care omul în general le risipeşte numai în afară) se strâng înspre înlăuntru. Urechile, asemenea unor scoici care concentrează în ele vuietul mării, se fac ascultare lăuntrică, mâinile se retrag spre înlăuntru, privirea se retrage şi ea spre înlăuntru şi toate simţurile se retrag spre înlăuntru, ca să înţelegem că, de fapt, marea dramă a vieţii omului nu se petrece în afara, ci înlăuntrul lui. A trăi viaţa ca un eveniment lăuntric. Aceasta este mântuirea. În Biserică, noi trăim viaţa ca eveniment al comuniunii noastre cu Dumnezeu. El ne dăruieşte bucurie, El ne dăruieşte viaţă. Ceea ce noi trăim atunci când avem succes, nu sunt decât surogate ale bucuriei, euforii. Ori fiinţa noastră profundă nu se poate hrăni cu euforii. Este o mare diferenţă între euforie şi entuziasm. Euforia este trecătoare, este ca o beţie, ca un drog. (Un scriitor francez spunea: "nu întotdeauna succesul este şi garanţia valorii autentice".) Succesul se întâmplă, dar asta nu-ţi garantează valoarea. Toate acestea sunt euforii trecătoare.

Entuziasmul (termen care vine de la grecescul "enthousiasmos", "a fi în Dumnezeu") nu piere niciodată, se aprofundează, îţi dă simţământul profund că, într-adevăr, îţi trăieşti viaţa, că ai momentele tale de bucurie, în care poţi să contempli un răsărit sau un apus de soare, să contempli natura, care se transfigurează cu fiecare anotimp, schimbându-şi haina. Dacă nu te bucuri de culorile pădurilor de fag şi de stejar din toiul toamnei, de splendorile naturii, asta înseamnă că nu trăieşti, ţi-ai pierdut entuziasmul. Dacă nu privim cu bucurie unul spre celălalt am pierdut sensul, calea!

"Animalele de succes", pe culmile disperării

Copiii sunt victimele acestei competiţii cu care sunt obişnuiţi de mici. Dacă ei vor lua ca model "vedetele", viaţa va fi într-adevăr un eşec. Viaţa va fi un eşec, pentru că nu toată lumea poate să aibă succesul unei vedete. în această mentalitate a lumii lume, cel care nu are succesul unei vedete trebuie oare să se simtă un ratat, un nenorocit lovit de fatalitate? Mai mult decât atât, acest curent al spiritului competitiv, alimentat de la vârstă fragedă, e distructiv. în loc ca cei mici să se bucure unul de prezenţa celuilalt, se însingurează şi simt nevoia de a se diferenţia. Ori, în momentul în care te-ai înstrăinat de celălalt, te înstrăinezi, de fapt, de tine însuţi. E o înstrăinare pentru că omul se regăseşte întotdeauna în dragostea şi în comuniunea cu celălalt. Atunci simte că trăieşte, că e persoană, că nu este doar un "animal de succes". Succesul are durata lui limitată. Fotbalistul până la o anumită vârstă, prezentatoarea şi cântăreaţa până la o anumită vârstă ... Tocmai aceste lucruri ne arată însă efemeritatea lor. Ori noi trebuie să înţelegem că omul, aşa cum l-a lăsat Dumnezeu, are o profunzime a lui, care e dincolo de succesele efemere şi dincolo de egosim. Că dacă este, într-adevăr, într-o competiţie, este într-o competiţie permanentă cu sine însuşi. Pentru că omul îşi împlineşte vocaţia de om atâta timp cât tinde spre cele înalte, cât înţelege că "pasărea măiastră" nu este o pasăre oarecare, ci este însuşi zborul spre tării, spre cele înalte.

Sursa: www.Culte.ro

Contor Accesări: 952, Ultimul acces: 2026-08-01 20:16:46

Timp total: 0.03s...

[]:1