Iluzia „lumii ortodoxe“

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.05s...

Ştiri şi Evenimente

Iluzia „lumii ortodoxe“

[2008-09-13]

Teodor Baconsky

După izbucnirea crizei ruso-georgiene, Vaticanul le amintea beligeranţilor că aparţin aceleiaşi confesiuni şi chema capii celor două Biserici Ortodoxe să-şi folosească „toată influenţa de care dispun“ pentru a răcori mintea înfierbântată a liderilor implicaţi în conflict. Situaţia e perfect ironică.

Un seminarist gruzin, Giugaşvili, avea să devină, sub porecla lui Stalin, cel mai aprig persecutor al ortodoxiei slave. Un alt gruzin, preşedintele prooccidental Saakaşvili, se află acum sub asaltul trupelor ruse comandate de pravoslavnicul tandem Putin-Medvedev. Asistăm la vreo revanşă jucată la roata nenorocului istoric? Se poate spune şi aşa. Dar faptul persistă: lumea ortodoxă nu există ca atare. Comuniunea ei rămâne iluzorie. Solidaritatea ei, o poveste.

Nu avem o comunitate de popoare drept-credincioase, de la Moscova la Kiev sau Belgrad, trecând prin Bucureşti, Sofia şi Atena către Orientul Mijlociu. Moştenitorii imperiului bazat odinioară la Constantinopol sunt la fel de colţoşi ca oricând cu papii de la Roma şi la fel de nemiloşi cu rătăcirile protestantismului, însă nimic nu depăşeşte ura pe care şi-o rezervă unii altora.

Sumbră împrejurare, dacă ne gândim că majoritatea poporului nostru e ortodoxă.

Dezbinarea dintre creştinii răsăriteni e susţinută de un păcătos factor centrifugal: filetismul, adică naţionalismul ecleziastic. Fiecare Biserică Ortodoxă (cu excepţia Patriarhiei Ecumenice şi a bisericilor orientale captive în sfera islamică) e organizată „autocefal“, în graniţele unui anumit stat. Fiecare îşi afirmă propriul specific, nu doar la nivel lingvistic şi cultural, ci şi din punct de vedere politic. Grecii subînţeleg că ortodoxia e cu precădere grecească.

Ruşii, bulgarii, sârbii şi ucrainenii sunt siguri că ea e mai ales slavă. Românii se cred conectaţi la tiparul romano-bizantin forjat pe vremea împăratului Justinian. În Europa, războaielor religioase, luptele se dădeau între creştini cu un crez diferit. Se pot cita şi contraexemple, precum conflictul dintre catolică şi italieni. Dar catolicii şi protestanţii beneficiază, orice s-ar zice, de o mai mare coeziune internă. Se recunosc mutual, dincolo de frontierele naţionale, şi formează ansambluri geopolitice relativ distincte.

Putem depista remedii menite să facă din „lumea ortodoxă“ mai mult decât o iluzie? Unul ar pretinde o nouă condamnare a filetismului în cadrul unui sinod panortodox. Nouă, întrucât naţionalismul ecleziastic a fost deja tratat ca erezie printr-o Enciclică de la... 1848. Un alt remediu ar implica voinţa patriarhilor răsăriteni de a se întâlni mai des, indiferent de contextul politic bilateral. Nu e imposibil, de vreme ce aria ortodoxă a intrat în proces democratic.

Însă soluţiile avansate par utopice. Tribalismul valorifică orgoliile locale, scuză eşecurile, ascunde stagnările şi generează adrenalină militantă. E mai comod aşa. Chiar dacă secularizarea şi estomparea tradiţiei spirituale îşi urmează nestingherite drumul printre salve de tun sau „simple“ sfidări ale dreptului internaţional.

Sursa: www.Culte.ro

Contor Accesări: 751, Ultimul acces: 2026-08-02 16:21:12

Timp total: 0.05s...

[1]:1