Mons. Fouad Twal: Vreau să semăn bucuria de a trăi (I)

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Mons. Fouad Twal: Vreau să semăn bucuria de a trăi (I)

[2008-06-18]

La 22 iunie Monseniorul Fouad Twal va lua în primire noua sa funcţie: Patriarh latin de Ierusalim. Format la Roma în diplomaţia vaticană, apoi chemat să se întoarcă la viaţa pastorală ca Arhiepiscop de Tunis, viitorul Patriarh de Ierusalim vrea să pună accentul pe fundamentele spirituale ale vieţii creştine, şi în special bucuria, aceea de a trăi în Cristos. De fapt, pentru Monseniorul Twal, înainte de toate, calitatea vieţii evanghelice va permite Bisericii din Ţara Sfântă să nu fie zdrobită de crucea pe care o poartă şi să meargă înainte. Zenit i-a solicitat un interviu, apărut în traducere pe Ercis.ro. În continuare prima din cele trei părţi.
- Cine sunteţi dumneavoastră, Monseniore Twal?
- Sunt numărul cinci dintr-o familie cu 9 copii, din familia Twal din Iordania. Am făcut studiile la Seminarul din Beit Jala, apoi am lucrat cinci ani în patriarhie ca vicar, înainte de a fi trimis la Roma pentru a face studiile în drept canonic şi drept internaţional la Universitatea Pontificală Lateran.
Secretariatul de Stat m-a găsit şi s-a gândit că voi putea presta acest serviciu. Apoi, a cerut patriarhului Beltritti dacă voia să renunţe la acel tânăr preot, care eram eu pe atunci, ca să-l trimită la Academia Ecleziastică Pontificală1. Am făcut acolo doi ani de specializare. Era singurul arab din Academie şi toţi mă priveau într-o manieră un pic "specială". Într-o zi m-au întrebat: "Cum aţi ajuns aici?". Glumind, am răspuns: "Poate că se gândeau că am un puţ de petrol?...".
- Unde v-a dus această carieră diplomatică în slujba Sfântului Scaun?
- Am început ca însărcinat cu afaceri în America Centrală, în Honduras. Nu aveam nici cea mai mică noţiune de limbă spaniolă. Dar era tocmai unul din motivele pentru care m-au trimis acolo: să învăţ limba. Am rămas acolo timp de şase ani. A fost o experienţă frumoasă, chiar dacă uneori a fost dificilă. Eram în slujba Nunţiaturii din Honduras. În acelaşi timp, Mons. Pietro Sambi era însărcinat cu afaceri în Nicaragua2. În Honduras, paralel cu funcţiile mele, am prestat serviciu în parohia cea mai săracă din ţară, dar cu adevărat frumoasă. Îmi amintesc de prima Liturghie în limba spaniolă. A fost un pic catastrofală, din cauza limbii. La sfârşit o doamnă în vârstă a venit la mine şi m-a întrebat: "Eres turco? Eşti turc?". "Nu, nu, sunt arab". De fapt, în America Centrală îi numeau "los turcos" pe toţi arabii originari din Orientul Mijlociu, pentru că în vechime veneau cu documente otomane. În acelaşi timp, am avut grijă de comunitatea arabă de origine palestiniană, celebrând pentru ei botezuri, căsătorii şi înmormântări. În pofida serviciului diplomatic, nu am rupt niciodată legăturile cu viaţa pastorală. Îmi place contactul cu lumea.
- Şi după Honduras?
- A fost întoarcerea în Vatican, la Secretariatul de Stat, din 1982 până în 1985, unde mi-a fost încredinţată grija faţă de 19 ţări africane francofone. Secretariatul de Stat a fost pentru mine o experienţă frumoasă a universalităţii Bisericii. Problemele din lumea întreagă ajung acolo. Şi Sfântul Scaun încearcă să ofere răspunsuri şi soluţii. În timpul acestor trei ani am putut experimenta înţelepciunea Sfântului Scaun şi răbdarea sa. Nimic nu este urgent. Nimic. Documentele pot să vină chiar şi cu ştampila "Urgent", dar sunt mereu studiate cu calm, în profunzime.
Am cunoscut multe persoane din toată lumea, din Africa bineînţeles, dar şi din ţările arabe. Am întâlnit şi preşedinţi străini. Acest lucru mi-a deschis într-adevăr dimensiunea mondială şi universală a Bisericii. De acolo am fost numit la Cairo. Vaticanul vedea Cairo ca o capitală susceptibilă să reunească lumea arabă, continentul african şi Europa. Dar suntem în anul 1985 şi din cauza vizitei lui Sadat în Israel (în anul 1977), aproape toate ţările arabe boicotau încă, mai mult sau mai puţin, Egiptul. Această situaţie politică nu a permis Nunţiaturii din Cairo să joace rolul pe care Sfântul Scaun spera să-l îndeplinească în ţările arabe.
- Şi iată-vă întors în lumea arabă...
- Nu, pentru că în anul 1988 am fost numit în Germania. Am descoperit în această ţară o Biserică puternică, într-adevăr puternică, bogată şi mândră de sine însăşi, şi în acelaşi timp o Biserică extrem de generoasă. Am putut să exercit germana mea participând la viaţa pastorală a unei parohii mici în apropiere de Nunţiatură.
După doi ani şi jumătate, în anul 1990, a urmat o nouă plecare în America Latină, de data aceasta cu destinaţia Peru. La Lima erau mii şi mii de arabi palestinieni din Beit Jala, din Beit Sahour, din Betleem. Eram foarte mulţumit să fiu parohul lor. Mi-a plăcut mult să desfăşor slujirea pastorală cu ei, să fiu alături de ei atât în biserică cât şi în clubul palestinian, unde se desfăşurau tot felul de activităţi sportive, culturale, etc. Am păstrat legăturile cu un mare număr dintre ei şi când vin în Palestina să vizitez familiile lor, trec să mă salute. Episcopul de Lima îmi spunea: "Ce vom face cu această comunitate, după plecarea dumneavoastră?". De fapt, eram deja consilier de Nunţiatură.
- Deci eraţi destinat la un post de Nunţiu?
- Da, trebuia să fie etapa următoare. Dar atunci, în anul 1992, a venit ştirea de la Roma: Sfântul Părinte m-a numit episcop de Tunis. M-a numit, dar în acelaşi timp cere părerea mea. Pe moment, nu am înţeles. Eram pe punctul de a fi numit nunţiu. Numele meu circula pentru Nunţiatura din Kuwait, care trebuia să fie separată de Nunţiatura din Iraq, după Războiul din Golf. Nu am înţeles de ce, după toţi acei ani petrecuţi în serviciul diplomatic, eram întors la slujirea pastorală, dar mi-am spus că trebuia să accept să nu înţeleg şi am spus da. Mai târziu am înţeles planul Sfântului Scaun: pastoraţie şi politică. Pastoraţie: era un loc vacant la Tunis de doi sau trei ani, şi o dieceză trebuie să aibă un episcop; politică, pentru că Sfântul Scaun voia un episcop arab în scaunul unde au fost atâţia episcopi francezi3. În afară de asta, Prelatura din Tunis făcea parte tot din Biserica franceză de dincolo de mare, în timp ce ţara devenise independentă în anul 1956. Sfântul Scaun voia deci să instaleze acolo un episcop arab, care să vorbească aceeaşi limbă şi să aibă aceeaşi tradiţie culturală. Mi-au vorbit despre o misiune de trei sau patru ani. Şi am rămas acolo treisprezece ani. Am adus opt comunităţi călugăreşti, care au adus sânge nou. Am lucrat mult, restaurând catedrala, toate bisericile, casele şi conventele. Înainte de plecarea mea, guvernul a restituit, pentru slujirea credincioşilor, biserica din Djerba, care fusese luată în timpul războiului de independenţă.
(Sursa: Dieceza Romano-Catolică de Iaşi)

Sursa: www.Catholica.ro

Contor Accesări: 718, Ultimul acces: 2026-08-04 14:44:27

Timp total: 0.03s...

[1]:1