Duminica Rusaliilor

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Duminica Rusaliilor

[2008-06-14]

pr. Ion Cârciuleanu

Duminica de astăzi, în calendarul nostru ortodox, este numită Duminica Sfântului Duh sau a Rusaliilor, iar poporul nostru drept credincios îi mai spune şi Duminica Mare.

După expresia Sfântului Ioan Gură de Aur ea reprezintă "metropola sărbătorilor, încununarea praznicelor şi fructul făgăduinţei Domnului", căci Mântuitorul a zis: "Dacă voi pleca, voi trimite alt Mângâietor şi nu vă voi lăsa orfani" (Ioan 14, 18; 16, 17).

La cincizeci de zile după înviere şi la zece zile după înălţarea la cer, Mântuitorul Isus a împlinit făgăduinţa dată Apostolilor Săi, împlinind, totodată, lucrarea Sa mântuitoare începută o dată cu Naşterea în Betleem. Această lucrare, care a culminat cu răstignirea pe cruce şi învierea din morţi, ar fi rămas neîmplinită şi fără folos pentru toţi oamenii din toate timpurile şi locurile, dacă n-ar fi întemeiat Biserica şi n-ar fi aşezat într-însa Sfintele Taine prin pogorârea şi lucrarea neîntreruptă a Duhului Sfânt în Biserică.

"Spuneţi-mi, zice Sf. Ioan Gură de Aur, care din cele ce se ţin de mântuirea noastră nu ne-au fost date prin lucrarea Duhului Sfânt?" Şi, enumerând darurile toate, începând cu înfierea în Sfântul Botez, iertarea păcatelor, darurile descoperirilor şi vindecărilor minunate, încheie cu "prin darul Acestuia noi, care trăim în Har, am ajuns (cel puţin unii), din oameni îngeri, fără să schimbăm firea ci, ceea ce este mai minunat, rămânând în firea cea omenească, arătăm vieţuirea îngerilor".

Cum s-a petrecut această întâmplare minunată? Era ziua Rusaliilor, zi de mare sărbătoare, stabilită în amintirea acelei zile din vremuri de demult trecute, când Moise a primit din mâna lui Dumnezeu, pe muntele Sinai, tablele Legii. Întreg Ierusalimul îmbrăcase haină de sărbătoare. La Ierusalim sosise o mulţime mare de popor, venit din toată lumea, pentru a sărbători împreună, la loc sfânt, această mare zi de sărbătoare.

Era pe la ora a treia din zi, după orarul nostru cam ora 9 dimineaţa. Toată lumea se pregătea să meargă la templu, pentru a se ruga şi a aduce jertfele cuvenite. Apostolii se adunară în acea oră de rugăciune în camera unde Domnul cinase cu dânşii, şi îşi îndreptară gândul şi inimile către Domnul din ceruri, rugându-L, cu rugi fierbinţi, să nu-i lase singuri. Sf. Evanghelist Luca ne spune că deodată "a venit vuiet ca de vijelie care trece şi a umplut toată casa... şi li s-au arătat împărţite nişte limbi de foc şi toţi s-au umplut de Duhul Sfânt". Aceste limbi de foc ale Duhului Sfânt, care s-au pogorât asupra lor, au făcut ca dintr-odată, să li se lumineze minţile. Ei înţeleg acum pe deplin motivele pentru care Domnul a ţinut să-şi jertfească pe cruce, viaţa. Afăcut-o pentru mântuirea noastră. Frica lor dispare. Pătrunşi de un nou suflu de viaţă, ei văd că nu pot rămâne ca până acum, tăcuţi, ci au datoria sfântă să iasă în faţa tuturor şi să spună lumii întregi cine este Domnul Isus Hristos şi ce a făcut El pentru omenire.

Duhul Sfânt, care pe cele neputincioase le tămăduieşte, pe cele neştiutoare le înţelepţeşte, pe cele întunecate le luminează, pogorându-se asupra Apostolilor, le-a pătruns fiinţa şi i-a transformat, pregătindu-i pentru marea misiune ce o aveau de făcut. Duhul Sfânt le-a luminat minţile să pătrundă Scripturile şi sensul adânc al învăţăturii şi jertfei Domnului. Duhul Sfânt le-a întărit voinţa şi le-a prefăcut frica în curaj, încât nu i-a mai putut opri nimic în misiunea lor, că nu i-au mai speriat ameninţările, iar închisorile nu le-au putut înfrânge elanul. Duhul pogorât asupra lor în limbi de foc le-a încălzit inimile, le-a topit egoismul, prefăcându-l în jertfelnicie. Acest foc ceresc le-a prefăcut mânia în îndelungă răbdare şi le-a schimbat mândria în umilinţă. Umpluţi de Duhul Sfânt, ei au primit darul de a se face înţeleşi de mulţimea iudeilor adunaţi la sărbătoare în Ierusalim, din toate părţile lumii. Aceştia, care de multă vreme uitaseră limba părintească, vorbind fiecare limba poporului în mijlocul căruia soarta îi aruncase, auzeau acum tainele lui Dumnezeu în limba pe care o înţelegeau.

Iudeii localnici nu înţelegeau nimic şi din această pricină li se părea că Apostolii sunt beţi. Sfântul Apostol Petru, auzind aceste bănuieli, ia cuvântul şi le spune, cu multă îndrăzneală, şi cu multă însufleţire, că ei nu sunt beţi de vin, căci este încă ora a treia din zi (9 dimineaţa), ci astăzi s-au împlinit cuvintele profeţilor care, inspiraţi fiind de sus, cu multe veacuri înainte ziceau că vor veni vremuri când Domnul din ceruri va trimite pe Duhul Său cel Sfânt şi îi îndeamnă să-şi amintească de proorocia lui Ioil care zice: "În zilele cele din urmă voi turna din Duhul Meu peste tot trupul..." (Ioil 3, 1). Şi, vorbind el aşa, fiecare a auzit şi a înţeles în graiul său ceea ce predica apostolul Domnului. Uimiţi de această minune şi copleşiţi de puterea de convingere cu care grăiau Apostolii, s-a topit din inimile celor de faţă toată necredinţa şi, plini de adâncă căinţă, ei întreabă pe Apostolul Petru ce trebuie să facă pentru a putea deveni şi ei părtaşi de graţia divină şi de marile binecuvântări ale operei de mântuire, plinite de Domnul Isus Hristos. Apostolul Petru le răspunde că ei trebuie să se lepede viaţa lor cea păcătoasă, să făgăduiască Domnului că vor duce o viaţă plăcută lui Dumnezeu, să se boteze şi să rămână, pentru totdeauna, credincioşi lui Isus Hristos, care s-a jertfit pentru ei, făgăduindu-le şi lor că Duhul Sfânt al lui Dumnezeu îi va ajuta, întări şi însufleţi şi pe dânşii, ca să devină şi să rămână "copii dragi" ai lui Dumnezeu.

Însufleţiţi de cuvintele Apostolului Petru, ei acceptă, cu multă însufleţire, să se boteze. Trei mii primesc în acea zi Botezul şi alţii îi urmează, punând în acest chip temelia văzută a Bisericii lui Hristos.

Aceasta a fost lucrarea Duhului Sfânt la cele dintâi Rusalii, când s-a arătat sub chipul vântului ce sufla repede, şi al limbilor de foc. Aşa s-a născut Biserica.

Duhul Sfânt de atunci lucrează în lume şi împărtăşeşte omenirii dragostea şi bucuria, pacea şi îndelungă răbdarea, bunătatea şi facerea de bine, credinţa, blândeţea şi înfrânarea (Galat. 5, 22-23). Acest Duh luminează minţile pentru înţelegerea adevărului, întăreşte voinţele pentru lupta contra răului, curăţă simţurile şi inimile prefăcându-le în temple ale lui Dumnezeu (I Cor. 3, 16, 2; II Cor. 6, 16).

Acest Duh, despre care Sfânta Scriptură spune că la facerea lumii se purta pe deasupra adâncului (Fac. 1, 2), a menţinut credinţa în sufletele alese şi a ţinut nădejdea în mântuire. El a făcut din oameni de rând vestitori ai voinţei lui Dumnezeu. El a ridicat din rândul mulţimii profeţi de foc, i-a inspirat şi i-a menţinut la cârma spirituală a unui neam. El a inspirat Scriptura, acest depozit sacru al omenirii. El a curăţat şi a sfinţit locaşul în care Mântuitorul a luat fiinţă omenească. Pe acest Duh, care s-a pogorât sub formă de porumbel asupra capului lui Isus la botez, I-a promis Domnul că-l va trimite şi Apostolilor, ca să-i mângâie şi să-i călăuzească în tot adevărul (Ioan 14, 15-16).

Sărbătoarea Cincizecimea sau Rusaliile cinsteşte un fapt permanent, e binecuvântare în Biserică şi în sufletele credincioşilor până la sfârşitul veacurilor. Când Duhul lui Dumnezeu a venit peste Apostoli, El n-a apărut ca un fapt unic şi trecător, ci a început o epocă fără de sfârşit, a rămas în Biserică până azi şi va rămâne până la sfârşitul lumii, considerată ca "Trup tainic al lui Hristos". Acest adevăr ni-l arată Mântuitorul care a zis la Cina cea de Taină: "Ruga-voi pe Tatăl Meu şi El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac" (Ioan 14, 16). Aşadar, această făgăduinţă s-a împlinit când Duhul Sfânt s-a pogorât în limbi de foc asupra Apostolilor şi, după a lui Dumnezeu rânduială, a rămas în Biserică şi lucrează asupra vieţii şi asupra sufletelor noastre, ale creştinilor, spre a ne fi de ajutor la toate nevoile noastre sufleteşti şi trupeşti.

Dar cine ar putea cuprinde vreodată în cuvânt toată înălţimea şi adâncimea, toată bogăţia de daruri a Duhului Sfânt, pe care le revarsă această fântână, Biserica, în viaţa lumii, din acea binecuvântată zi cu ploaia de foc? Tot ce-am putea spune mai cuprinzător e că nu există un singur moment în viaţa omului, de la naştere şi până la mormânt, care să nu fie învăluit de tainele Duhului. Şi chiar atunci când ni s-ar părea că toate s-au sfârşit, Mângâietorul deschide muribundului taina unei alte vieţi, zarea veşniciei în care îl aşteaptă Mirele ceresc, şi-l face să rostească plin de încredere: "Amin. Vino, Doamne Isuse!" (Apoc. 22, 20).

Fântâna Darurilor Duhului Sfânt este Biserica, cu aceeaşi chemare, care de două mii de ani mângâie, înviorează, întăreşte şi înalţă pe oamenii singuratici şi popoarele: "De însetează cineva, să vină la mine şi să bea! Căci cine va bea din aceasta nu va înseta în veac, ci apa se va face în izvor de apă care curge spre viaţa veşnică" (Ioan 4, 14).

Atârnă de noi să primim darurile Sfântului Duh, ele se împart după vrednicia fiecăruia dintre noi, după puterea credinţei şi a iubirii creştine ce sălăşluieşte în noi, arătată prin faptele şi viaţa noastră. După dovada de biruinţă asupra păcatului, prin o muncă conştientă şi o luptă continuă, pentru unii grea şi anevoioasă, pentru alţii plăcută şi dorită. Dar pentru toţi aducătoare de roade.

Iar roadele Duhului - "dragostea, bucuria, pacea, îndelungă răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea poftelor" (Galat. 5, 22) sunt comorile cele mai alese ale sufletului omenesc. Comori care nu mor. "Pe care moliile şi rugina nu le strică şi hoţii nu le fură, nici le sapă". Şi care dau mărturie vredniciei noastre.

De astfel de daruri s-au învrednicit toţi sfinţii, toţi mucenicii, toţi mărturisitorii şi apărătorii creştinismului. Astfel de daruri au strălucit în întreaga înfăţişare a lor. Şi le-a pătruns toată fiinţa şi le-a îndreptat întreaga voinţă şi lucrare spre a împlini legea şi voia lui Dumnezeu.

Trebuie să înţelegem cum să lucrăm ca să ne facem vrednici de Darurile Duhului Sfânt. Sf. Scriptură este plină de sfaturi şi de chemări. Culege dintre ele ce ţi se potriveşte mai bine şi înseamnă-le pe răbojul inimii tale, ca să le ai la îndemână, să le ai îndreptar, să le ai sfetnic luminat şi tovarăşi vieţii. Duhul Sfânt va umbri năzuinţele tale, va întări paşii tăi, îţi va da hotărâre, îţi va trimite pricepere, îţi va înlesni biruinţa. Şi vei fi ales, vei ajunge vas al lui Dumnezeu, prieten lui Isus şi moştean Împărăţiei Lui, care nu va avea sfârşit.

E sărbătoarea Rusaliilor, Biserica este împodobită şi are o înfăţişare de chemare la înnoire. Are o mireasmă dulce de viaţă nouă. Totul e atrăgător, totul este fermecător în biserică. Rugăciunile sunt mai fierbinţi, cererile mai stăruitoare, cântările mai dulci, îngenuncherile mai lungi, dar totuşi, aşa de bine primite! Dar la tine, iubite creştine, se arată vreo înnoire? Vreun semn de schimbare a vieţii înspre mai bine? Nu simţi azi că dorinţa inimii tale e pusă cu mai multă putere în mişcare? Hotărârea unei înviorări duhovniceşti nu atinge azi, mai mult ca altădată, inima ta? Dacă simţi, e semnul cel bun, cel mântuitor, cel aducător de roade. Semnul vredniciei şi al mântuirii tale.

O, lasă inima ta să fie azi pătrunsă pe de-a întregul de puterea Duhului Sfânt, de Sfinţenia Lui, de sprijinul Lui! Lasă să se facă comoara mântuirii tale, a fericirii tale, a vieţii tale întregi. Fă-o lăcaş Duhului Sfânt. Prin sfinţenia vieţii tale întregi, prin curăţia gândurilor, prin buna cuviinţă în vorbe şi în fapte. Prin îmbrăţişarea binelui şi numai a binelui. Prin milă şi jertfă, prin statornicia în credinţă, prin bunătate şi dragoste, prin post şi rugăciune, prin înfrânarea poftelor, prin dragoste lucrătoare, ascultând şi urmând poruncile lui Dumnezeu, şi luptând fără încetare împotriva păcatului.

De acest Duh trebuie să ne lăsăm şi noi călăuziţi paşii vieţii noastre şi să ne rugăm Lui zicând: "Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului carele pretutindenea eşti şi toate le împlineşti. Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte între noi, şi ne curăţeşte pe noi de toată spurcăciunea şi mântuieşte, Bunule, Sufletele noastre". Amin.

Text preluat de pe AMDM.info cu acordul parohiei Adormirii Maicii Domnului.

Cuvânt la Duminica cincizecimii sau a Pogorârii Sfântului Duh
Sf. Ioan Gură de Aur

"Eu voi ruga pe Tatăl, şi alt mângâietor vă va da vouă, ca să fie cu voi în veci, adică Duhul adevărului" (Ioan 14, 16-17)

Slăvite sunt, iubiţilor, darurile, care ni le-a comunicat astăzi Dumnezeu cel plin de dragoste, daruri, a căror mărime nu o poate descrie nici o gură omenească.

De aceea să ne bucurăm toţi, să mărim şi să proslăvim pe Domnul nostru, căci ziua de astăzi este o sărbătoare de bucurie şi de desfătare. Precum timpurile anului urmează regulat unele după altele şi se schimbă unele cu altele, aşa si în biserică cu totul regulat o sărbătoare urmează alteia, si de asemenea trece de la una la alta.

Aşa cu puţin mai înainte noi am serbat ziua morţii lui Hristos, apoi Invierea Sa, după aceea Inălţarea Sa, iar astăzi am ajuns la vârful tuturor darurilor harului lui Dumnezeu, şi am ajuns la împlinirea făgăduinţei date de Hristos. Adică că Hristos a zis: "când mă voi duce, voi trimite vouă alt mângâietor, şi nu vă voi lăsa sărmani (Ioan 16, 7, 14, 16, 18).

Cunoaşteţi îngrijirea cea mare a Domnului?

Vedeţi negrăita Lui bunăvoinţă către oameni?

Înainte cu câteva zile S-a înălţat la cer, a luat în stăpânire tronul împărătesc, şi a şezut de-a drepta Tatălui; iar astăzi ne dă El cu milostivire pogorârea Sfântului Duh, şi cu aceasta dă omenirii nenumărate bunuri cereşti. Sau spune-mi nu ni s-a comunicat oare prin Sfântul Duh tot, ce înfăptuieşte spre fericirea noastră? Prin el ne-am mântuit noi de robia păcatului, ne-am chemat la slobozenie, ne-am făcut fii a lui Dumnezeu şi ne-am transformat în oameni cu totul noi; încă putem prin el a arunca de la noi sarcina cea grea şi înfricoşată a păcatelor.

Prin Sfântul Duh dobândim noi şirul preoţilor şi păstorilor noştri sufleteşti.

De la el curg descoperirile şi darurile cele de tot felul ale harului; şi tot ce serveşte de podoabă a bisericii lui Dumnezeu, curge din acest izvor, adică de la Duhul Sfânt. Aceasta ne-o vesteşte Sfântul Pavel în cuvintele: "Toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh, împărţind îndeosebi fiecăruia, precum voieşte" (I Cor. 12, 11).

El zice: "precum voieşte," nu: "cum i s-a poruncit", căci Sfântul Duh este Însuşi împărţitorul, nu împărţitul, el lucrează de la sine, şi nu atârnat de la cineva. De acea Apostolul Pavel prescrie aceeaşi putere şi stăpânire, pe care le însuşeşte Tatălui, încă şi Sfântului Duh, şi precum zice el despre Tatăl: "este un Dumnezeu care lucrează totul întru toate" (I Cor. 12, 6), tot aşa zice el despre Sfântul Duh: "Toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh, împărţind fiecăruia, precum voieşte".

Vezi, cum Sfântul Duh are aceeaşi desăvârşire, putere ca şi Tatăl? Fireşte fiindcă amândoi sunt deopotrivă după fiinţă, trebuie să fie asemenea încă şi după domnie, şi fiind că ei sunt deopotrivă în cinstire şi în vrednicie, trebuie să fie deopotrivă şi în putere şi stăpânire.

Prin Sfântul Duh am dobândit şi iertarea păcatelor noastre, prin el ne-am curăţit de toate petele păcatelor, prin darurile sale, oamenii, care se povăţuiesc de harul său, se fac îngeri, nu prin aceea, că îşi schimbă firea, ci, ceea ce este mai minunat prin aceea că ei, deşi rămân oameni, dar se poartă aşa de curat şi sfânt, ca îngerii.

Aşa de mare este puterea sfântului Duh!

Precum focul cel pământesc preface lutul cel moale într-un vas vârtos, apa şi focul Sfântului Duh, când cuprinde un suflet binegânditor, îl face mai tare decât fierul, deşi el înainte era mai moale decât lutul, aşa că păcatul nu mai poate vătăma pe sufletul cel acum întărit.

Iar omul, care cu puţin mai înainte era pătat cu întunecimea păcatului, prin harul Sfântului Duh se face mai luminat şi mai strălucit decât soarele. Aceasta ne învaţă Apostolul Pavel, când scrie: "Nu vă înşelaţi, că nici curvarii, nici slujitorii idolilor, nici precurvarii, nici malachii, nici Sodomenii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici ocărâtorii, nici răpitorii, împărăţia lui Dumnezeu nu vor moşteni" (I Corint. 6, 9-10).

După ce el a numărat toate felurile de păcate, şi ne-a învăţat, că acei ce sunt cuprinşi de aceste păcate, sunt pierduţi pentru împărăţia lui Dumnezeu, a adăugat îndată: "Şi aşa eraţi unii dintre voi; dar v-aţi spălat, v-aţi sfinţit, v-aţi îndreptat" (I Cor. 6, 11). Cum şi în ce chip? La aceasta răspunde el îndată: "în numele Domnului nostru Isus Hristos, şi prin Duhul Dumnezeului nostru". Vedeţi, iubiţilor, puterea Sfântului Duh? Vedeţi, cum Sfântul Duh a depărtat toate aceste păcate, şi pe aceia, care înainte cu totul se înjosiseră prin nelegiuirile lor, repede i-a ridicat la cea mai înaltă cinste?

Dar să ne întoarcem acum la alt punct, la o cercetare, care merită întradevăr a ne ocupa. Adică eu trebuie, iubiţilor, să vă lămuresc, pentru ce Hristos nu îndată după înălţarea Sa la cer ne-a dat duhul Sfânt, acest izvor de aşa multe bunuri şi daruri, ci a lăsat pe ucenicii săi să-l aştepte un timp îndelungat, şi apoi le-a trimis darurile Sfântului Duh.

Aceasta s-a făcut nu din întâmplare şi fără pricină. El ştia, că oamenii nu admiră îndeajuns bunurile, pe care le au la îndemână, nu preţuiesc după cuviinţă mărimea şi gingăşia lor, dacă ei n-au fost lipsiţi de ele un timp îndelungat.

Să vă aduc un exemplu: Cine este cu totul vioi şi sănătos nu simte şi nici nu poate şti tocmai cât de preţioasă este sănătatea dacă el niciodată n-a suferit de vreo boală. De asemenea nu s-ar preţui după cum se cade lumina zilei, dacă noi n-am cunoaşte şi întunecimea nopţii.

Dar mai bine învăţăm noi a cunoaşte preţul bunurilor, de care ne îndulcim, când le pierdem pe un timp îndelungat.

Aşa ucenicii Domnului au petrecut zilele lor cu multă plăcere, pe cât ei s-au îndulcit de prezenţa Lui, şi petrecerea lor cu dânsul le aducea mii de bucurii. Toată Palestina se uita la ei, ca la nişte stele strălucitoare, atunci ei înviau morţii, curăţeau leproşii, alungau duhurile cele necurate, tămăduiau bolile şi săvârşeau multe alte minuni.

Fiindcă ei erau aşa de renumiţi şi slăviţi, de aceea a îngăduit Dumnezeu, ca ei pe un timp să piardă puterea, prin care ei lucrau toate acestea, pentru ca ei tocmai prin această pierdere să vină la cunoştinţă, cât de mult datorau ei a mulţumi milostivei Lui prezenţe şi tocmai prin această recunoştinţă să se facă mai poftitori de a primi darurile harului Sfântului Duh.

Aceasta i-a mângâiat, când ei jeleau şi suspinau pentru ducerea de la ei a învăţătorului lor, a luminat pe cei descurajaţi cu lumina sa, a ridicat iarăşi pe cei ce erau aproape căzuţi, a împrăştiat norii mâhnirii lor şi a alungat supărarea din sufletul lor.

Când Domnul zisese odinioară către dânşii: "mergeţi şi învăţaţi toate popoarele" (Mat. 28, 19), atunci ei erau încă neştiutori, cum să înceapă aceasta, şi încotro să apuce fiecare, spre a propovădui cuvântul lui Dumnezeu. Acum însă s-a pogorât peste ei Sfântul Duh în chip de limbi, i-a povăţuit la tot adevărul, i-a învăţat şi i-a luminat, şi prin limbile, ce a dat fiecăruia a vorbi, le-a arătat ţările, care erau încredinţate învăţământului lor.

Duhul Sfânt însă de aceea a venit în chip de limbi, ca să amintească de o întâmplare de demult a vechiului testament. Adică, când odinioară, oamenii, umflaţi de mândrie, voiau să zidească un turn, care să ajungă până la cer, a despărţit Dumnezeu prin amestecarea limbilor această păcătoasă unire a popoarelor.

Acum din contra s-a vărsat Duhul Sfânt în chipul limbilor, pentru ca lumea cea dezbinată întru sine iarăşi să se aducă la o unire (mai înaltă), adică la împărăţia lui Dumnezeu, la credinţă şi la dragoste. Cu aceasta s-a săvârşit ceva neobişnuit şi nou.

Oarecând limbile au dezbinat lumea şi au sfărâmat unirea cea păcătoasă, iar acum limbile cele de foc iarăşi au adus unirea în lume şi cei dezbinaţi iarăşi s-au legat unii cu alţii.

Aceasta a fost pricina, pentru care Sfântul Duh s-a arătat în chipul limbilor.

Dar limbile s-au părut a fi de foc, căci mulţi spini ai păcatului crescuseră în noi. Precum un pământ bun şi roditor, dacă nu se lucrează, produce multă pălămidă şi spini, tot aşa se întâmplă şi cu noi oamenii.

Plecarea firii noastre, deşi este bună şi proprie a produce roadele faptei bune, însă dacă ea nu se lucrează cu plugul cucerniciei, şi nu se seamănă cu sămânţa cunoştinţei de Dumnezeu, ea produce o întreagă pădure de păcate. Şi precum adeseori nu se poate vedea pământul unui ogor din pricina mulţimii pălămidei, a spinilor şi a buruienilor, aşa multă vreme nu s-a putut cunoaşte şi privi nici nobleţea sufletului nostru, până ce a venit Sfântul Duh, a lucrat ogorul sufletului nostru, l-a curăţit cu focul Duhului, şi l-a făcut propriu de a primi sămânţa cea cerească.

Pentru toate acestea, şi încă pentru nenumărate alte bunuri avem noi să mulţumim zilei de astăzi.

De aceea vă sfătuiesc, să prăznuim această sărbătoare într-un chip vrednic de aceste bunuri, nu numai cu strălucirea şi cu podoaba din afară (Sfântul Ioan continuă aceasta şi mai departe, şi din cuvintele lui noi vedem că atunci, ca şi astăzi, la cincizecime, se împodobeau casele şi uliţele cu flori, arbori etc.), ci prin aceea ca să împodobim sufletele noastre, şi să ne îmbrăcăm în hainele cele strălucite ale faptei bune.

În felul acesta, vom dobândi şi noi darurile Sfântului Duh, şi ne vom face părtaşi rodurilor, celor ce vin de la Sfântul Duh.

Dar care este oare rodul sfântului Duh?

Să ascultăm pe Apostolul Pavel, el ne spune, "roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea". (Gal. 5, 22). Ia aminte, cât de întocmai se rosteşte Apostolul şi în ce mare legătură stau cuvintele lui, el pune dragostea înainte, apoi vorbeşte despre urmările ei. El începe de la rădăcină, şi apoi arată roadele. El pune întâi piatra fundamentală, şi apoi aşează zidirea. El face începutul cu izvorul şi apoi vine la râu.

Într-adevăr, noi nu putem simţi bine bucuria mai întâi până ce nu socotim norocirea altora ca pe a noastră, şi binele aproapelui nu îl privim ca pe al nostru. Aceasta însă nu se poate face, dacă mai întâi nu a domnit dragostea întru inima noastră.

Adică dragostea - rădăcina şi izvorul şi mama a tot binelui. Ea, asemenea unei rădăcini, produce mii de ramuri ale faptei-bune, se varsă ca un izvor în nenumărate pâraie, şi asemenea unei mame îmbrăţişează pe toţi cei ce scapă la dânsa. Fiindcă Sfântul Apostol Pavel foarte bine ştia aceasta, a numit-o rod al Sfântului Duh.

Dar într-alt loc îi dă el o numire aşa de mare, încât o numeşte plinire a legii. "Dragostea, zice el, este plinirea legii" (Rom. 13, 10).

Chiar Hristos, Domnul lumii, declară avuţia dragostei, ca dovada cea mai adevărată, că cineva este ucenicul său, când zice: "întru aceasta vor cunoaşte toţi, că ai mei ucenici sunteţi, de veţi avea dragoste între voi" (Ioan 13, 35). De aceea să alergăm la dragoste, să ne lipim de ea şi cu dânsa să prăznuim această sărbătoare.

Căci unde este dragostea, de acolo lipseşte micimea sufletului; unde este dragostea, de acolo pier patimile cele nebune ale inimii, căci dragostea, zice Apostolul, "nu se trufeşte, nu se îngâmfează, nu se poartă cu necuviinţă" (I Cor. 13, 4-5). Dragostea nu pricinuieşte aproapelui nici o vătămare, şi unde domneşte dragostea, acolo nu se vede nici un Cain şi ucigaş de frate.

Astupă izvorul neiubirii, mai ales al pizmei, pârâul păcatelor îndată se va usca; scoate rădăcina, atunci ai stârpit şi roadele. Aceasta o zic, nu spre folosul celor pizmuiţi, ci spre folosul pizmaşilor, căci aceştia sunt cei care au mai multă pagubă dintru aceasta, şi ei înşişi îşi pregătesc pieirea.

Din contra pentru acei ce sunt pizmuiţi şi suferă aceasta cu răbdare, sunt gătite cununi şi răsplătiri slăvite. Gândeşte la Abel, totdeauna el va fi proslăvit ca un drept, în toate zilele se va vesti lauda lui, şi tocmai uciderea lui i-a adus aşa de mare slavă, încă şi după moarte glasul lui nu a amuţit, şi de-a pururea pârăşte el pe ucigaşul său.

Cain a rămas în viaţă şi a secerat rodul faptei sale, căci şi-a petrecut zilele sale întru frică şi cutremur, Abel însă zăcea pe pământ sugrumat, dar vorbea după moartea lui cu mai mare curaj decât acela. Precum pe Cain păcatul l-a făcut atât de nenorocit, încât ducea o viaţă mai amărâtă decât moartea, aşa pe Abel fapta cea bună l-a făcut încă şi după moartea sa mai slăvit şi mai renumit decât înainte.

Aşadar, pentru ca noi atât aici, cât şi în cealaltă viaţă, să avem o încredinţare tare, şi să secerăm fericita bucurie ca rod al acestei sărbători să aruncăm hainele cele necurate ale sufletului, dar mai ales pizma să o depărtăm!

De am avea mii de însuşiri bune, toate nu ne ajută, întrucât ne schimonoseşte această urâtă meteahnă. Dea Dumnezeu, ca noi toţi să fim slobozi de dânsa! Închideţi deci Satanei intrarea din toate părţile, pentru ca voi, plini de încredere şi de veselie, să ieşiţi întru întâmpinarea Împăratului cerului. Când El va veni, spre a vă face părtaşi de bunurile sale cele negrăite pe aceia care au petrecut viaţa lor cu fapte bune şi cu cucernicie, întru Hristos Isus Domnul nostru căruia se cuvine cinstea şi slava, acum şi în vecii vecilor! Amin.

Sursa: www.ProFamilia.ro

Contor Accesări: 712, Ultimul acces: 2026-08-01 04:37:05

Timp total: 0.04s...

[]:1