© 2005-2026 BISERICI.org
© 2005-2026 BISERICI.org
Timp stanga: 0.03s...
Pontiful care i-a supraviețuit unui tiran[2008-05-31]La 30 noiembrie 1799, 34 de Cardinali din toată Europa s-au strâns în Conclav pentru a-l alege pe succesorul Papei Pius al VI-lea. Alegerea papală nu a avut loc însă în Capela Sixtină, nici în Vatican, nici măcar în Roma. Cu doi ani înainte, în februarie 1798, trupele franceze au intrat în Roma și l-au luat prizonier pe Papa Pius al VI-lea. L-au pus pe Pontiful suferind în Valence, în sudul Franței, unde a murit la 29 august 1799.Papa Pius al VII-lea În timp ce adepții secularizării se întrebau cât va mai supraviețui Biserica în noua epocă a Revoluției, membrii Colegiului Cardinalilor se pregăteau pentru viitor. Roma era ocupată, astfel că ei s-au reunit la mănăstirea benedictină San Giorgio de lângă Veneția. La 14 martie 1800, l-au ales pe Cardinalul benedictin Luigi Count Chiaramonti, Episcop de Imola. El și-a luat numele de Pius al VII-lea. Mijloacele pentru încoronarea noului Papă lipseau. În locul tiarei papale, nobilii venețieni au plătit pentru o tiară din mucava, decorată cu nestemate. Puțini dintre cei din Conclavul ce l-a ales pe Papa Pius al VII-lea puteau să anticipeze severitatea luptei care îl aștepta pe Papă - și pe Biserică deopotrivă - în secolele următoare. Vicarul lui Cristos și-a petrecut 15 ani în confruntare cu dictatorul considerat a fi Anticristul și inamicul civilizației: Napoleon Bonaparte. Relația dintre împărat și Pontif a fost una ce nu trebuie uitată, pentru că ea conține o lecție esențială pentru catolici, care au avut mereu în fruntea Bisericii succesori ai lui Petru înzestrați exact cu darurile cerute de momentul istoric. Așa se face și că prin sfințenia, curajul și prudența Papei Pius al VII-lea, Biserica a supraviețuit Revoluției Franceze și războaielor lui Napoleon. Începe criza napoleonică Chiaramonti s-a născut din părinți nobili în Cesena-Emilia, Italia, și a intrat în ordinul benedictin la 14 ani. Cunoscut pentru inteligența și bunătatea sa, a intrat în grațiile viitorului Papă Pius al VI-lea. A fost numit abate, apoi Episcop de Tivoli în 1782, apoi Episcop de Imola trei ani mai târziu, și în fine Cardinal în februarie 1785. De la începutul pontificatului său, Papa Pius al VII-lea a conștientizat că criza centrală a Bisericii era reprezentată de Napoleon. Pentru a-l asista, Papa l-a numit pe Ercole Consalvi (1757-1824) în funcția de Cardinal secretar de stat. Cei doi s-au îmbarcat apoi într-o epopee care a prevenit distrugerii autorității temporale și spirituale a papalității, împotriva marii ambiții a lui Napoleon de a avea controlul total asupra Bisericii. Cardinalul Consalvi a negociat cu Napoleon Concordatul din 1801, pe care liderul francez l-a încălcat adăugându-i articole ce întăreau controlul său asupra Bisericii din Franța. Împotriva sfatului Curiei, Papa Pius al VII-lea a acceptat invitația lui Napoleon din 1804 de a merge la Paris pentru a-l încorona ca împărat, sperând astfel să îl îmbuneze. A celebrat Liturghia la 1 decembrie, în timpul căreia Napoleon singur și-a pus coroana pe cap, dar nu au urmat modificări în politica dictatorului francez. Războiul a izbucnit în anul următor. În timp ce Papa Pius era ferm în poziția sa neutră vizavi de conflict, relațiile cu imperiul francez se deteriorau rapid, în special după ce Napoleon a înregistrat victorii răsunătoare împotriva Prusiei și Rusiei, fiind tot mai amenințător pentru bătrânul continent. Neutralitatea Papei l-a înfuriat pe împărat. La începutul anului 1806, Papa a scris niște cuvinte care aveau să fie reluate de mulți dintre Papii de pe timpul dictatorilor care au urmat în istorie. Nici un Papă, scria el, nu trebuie să se implice în războaiele dintre state, după care încheia profetic: "Dacă cuvintele noastre nu vor reuși să atingă inima Majestății Voastre vom îndura cu resemnare, fideli Evangheliei, și vom accepta orice necaz ca venind de la Dumnezeu". Ca răspuns, Napoleon l-a forțat pe Papa Pius al VII-lea să îl înlăture din funcție pe Consalvi în iunie 1806. Ținut în șah În anii următori a început un joc de șah, cu mișcări și replici, Napoleon descoperind constant că este manevrat de către umilul și bătrânul Papă, care era asediat cu amenințări, trupele franceze așteptând doar un semnal pentru a mărșălui prin Vatican. Cu meschinăria lui tot mai mare, Napoleon a ocupat Roma în februarie 1808, a arestat mulți dintre Cardinali, iar la final l-a închis pe Papă în Palatul Quirinale din Roma. Papa Pius al VII-lea a rupt relațiile diplomatice cu Napoleon. În răspuns, dictatorul și-a anexat statele papale, iar romanii s-au trezit cu steagul francez fluturând deasupra Castelului Sant'Angelo. Sfântul Părinte a făcut următoarea mișcare a doua zi. În toată Cetatea Eternă au apărut peste noapte tăblițe în care se anunța că Papa Pius al VII-lea excomunică toate persoanele implicate în anexare, deci inclusiv pe Napoleon, al cărui nume nu era însă folosit explicit. La auzul veștii că a fost excomunicat, Napoleon a exclamat că "bătrânul preot" a înnebunit și a cerut comandantului său din Roma să îl aresteze pe Papa. În dimineața zilei de 6 iulie 1809, trupele franceze l-au prins pe Papa Pius și l-au dus în grabă la Savona, între Nisa și Genova. Aici Papa era ținut prizonier, departe de sfătuitorii și colaboratorii săi. Napoleon nu își dădea seama că de fapt Papa nu era singur nici un moment, nici că fiecare dintre actele sale odioase comise împotriva Bisericii nu făceau decât să crească puterea bătrânului călugăr. Biserica sfidătoare Cardinalii fideli Papei au rămas neînduplecați la cererile lui Napoleon. Refuzul lor implacabil de a recunoaște divorțul lui Napoleon de îndrăgita împărăteasă Josefina pentru a se căsători cu prințesa austriacă Marie-Louise în 1810 a constituit o rușine atât de mare încât acesta i-a despuiat de hainele lor purpurii, de toate drepturile de Cardinali, și chiar a semnat condamnarea lor la moarte înainte de a se răzgândi în ultima clipă. Ca urmare, Cardinalii puteau să poarte doar reverendele lor negre, și astfel au câștigat în rândul credincioșilor catolici titlul onorific de "Cardinalii negri". Când împăratul a dispus ca nici un ziar să nu tipărească vreun cuvânt despre excomunicarea sa sau despre situația Papei, credincioși catolici au dus în secret copii la Lyon și apoi le-au distribuit în întreaga Franță. S-a răspândit peste tot știrea despre sechestrarea Papei, și chiar și cei mai înflăcărați anti-clericaliști din Europa au fost îngroziți de cât de tiranic a devenit regimul lui Napoleon. În februarie 1810, Napoleon a anexat oficial Statele Papale la Imperiul Francez ca o cetate imperială liberă, și Episcopului Romei i s-a promis un venit anual de 2 milioane de franci (mai puțin decât aveau unii dintre funcționarii imperiului). Între timp, Papa Pius al VII-lea trăia în închisoarea sa, asistat doar de valetul său, care trebuia să îi slujească acum și ca secretar. Jandarmii îl spionau în fiecare moment și îl supuneau la diferite umilințe. Papa Pius a refuzat cu hotărâre să accepte decretul din februarie 1810 și astfel condițiile sale de detenție s-au înăsprit. Disperat să îi dea o ultimă lovitură prizonierului său, la 16 iunie 1811 Napoleon i-a forțat pe Cardinalii și pe Episcopii din teritoriile ocupate să se strângă într-un rușinos Conciliu în Catedrala Notre Dame din Paris, pentru a formula acuze la adresa Papei Pius al VII-lea. Ceea ce a obținut a fost altceva: prelații despre care se credea că erau intimidați de Napoleon au jurat oficial să fie loiali Papei și au adresat un apel pentru eliberarea sa imediată. În iunie 1812, condiția fizică a Papei, aflat în Savona, a ajuns într-o stare care i-a alarmat pe cei ce îi erau alături, inclusiv pe împăratul Austriei. Pregătind masiva invazie a Rusiei, cu care dorea să marcheze cucerirea definitivă a Europei, Napoleon a ordonat mutarea Papei la Fontainebleau, lângă Paris. Aici, încurajat de împăratul francez să aibă apariții publice, Papa Pius a refuzat, preferând să trăiască în palat ca un umil călugăr benedictin. Mânca puțin și se tundea singur, așa după cum făcuse în anii petrecuți înainte în mănăstire. Vechii dușmani se întâlnesc din nou Europa era încă o dată zguduită de război, armata lui Napoleon pătrunzând în Rusia. Acolo a avut loc campania dezastruoasă ce s-a încheiat cu retragerea împăratului. După ce s-a întors din Rusia în decembrie 1812, pentru a preveni iminenta revoltă pentru răsturnarea lui, Napoleon a căutat să facă pace cu Papa Pius al VII-lea. I-a propus un nou concordat în care cerea papalității diverse concesiuni, mergând personal la Fontainebleau la 18 ianuarie 1813. Cei doi nu se mai întâlniseră din 1804, amândoi schimbându-se considerabil. Împăratul, acum de 44 de ani, era un om rotofei, un geniu stins, al cărui imperiu se afla pe muchie de cuțit. Papa, în vârstă de 71 de ani, era epuizat și slăbit după anii de captivitate. Napoleon și-a petrecut câteva zile terorizându-l fără încetare pe Pontif să îi accepte cererile. În cele din urmă, la 25 ianuarie, Papa a semnat ceea ce avea să fie numit Concordatul de la Fontainebleau. În mod necinstit, Napoleon a publicat imediat Concordatul și a eliberat Cardinalii negri. Papa Pius al VII-lea și-a refăcut forțele și la 24 martie i-a trimis o scrisoare împăratului prin care își retrăgea semnătura. Preocupat cu masivul război declanșat împotriva sa practic de întreaga Europă, Napoleon a lăsat să treacă mai multe luni de negocieri fără rezultat, cu Papa și cu Cardinalii cărora în sfârșit li s-a permis să stea alături de el. În cele din urmă, Napoleon a declarat Concordatul ca fiind valid și a început să umple scaunele vacante și să îi exileze din nou pe Cardinalii care i se opuneau. Episcopii instalați ilicit au găsit un cler și o masă de credincioși la fel de dizidentă precum Cardinalii de la Fontainebleau. Napoleon i-a dat afară pe seminariștii și i-a arestat pe preoții care nu i se supuneau. Dar în acest timp inamicii strângeau lațul în jurul său. La bătălia de la Leipzig din octombrie 1813, Napoleon a fost învins de coaliția formată de Austria, Prusia, Rusia și Suedia. Franța a fost invadată la începutul anului 1814. Disperat să găsească aliați care să îl ajute să își păstreze tronul, Napoleon s-a oferit să refacă Statele Papale și să îl elibereze pe Papa Pius, dar Pontiful a răspuns cu calm că refacerea Statelor nu era decât un simplu act de dreptate. În 23 ianuarie, pentru a împiedica eliberarea Papei de către Aliați, Napoleon a ordonat ca acesta să fie dus de la Fontainebleau înapoi la Savona. Când Aliații au insistat că eliberarea Papei trebuie să fie o condiție pentru orice fel de pace, Napoleon l-a trimis în cele din urmă spre avanposturile austriece din Italia. La 31 martie, Aliații au intrat în Paris. Trădat de cei mai apropiați mareșali ai săi, Napoleon a capitulat și a fost exilat pe Insula Elba. După legendara întoarcere de 100 de zile, din 1815, a fost înfrânt la bătălia de la Waterloo, la 18 iunie 1815, de armatele unite ale Angliei și Prusiei. Alungat din Europa, a fost trimis pe Insula Sf. Elena, sub supravegherea englezilor. Cel care într-o vreme a fost conducătorul unui imperiu a murit acolo la 5 mai 1821. Refacere și iertare În ceea ce îl privește pe fostul său prizonier, Papa Pius al VII-lea s-a reîntors triumfal în Roma la 24 mai 1814, fiind aclamat în întreaga Europă. El a adresat un mesaj tuturor catolicilor care au avut de suferit datorită lui Napoleon: "Am vărsat lacrimi de întristare pe timpul detenției noastre, mai întâi pentru Biserica încredințată grijii noastre, deoarece știam care sunt nevoile ei și totuși nu puteam să o ajutăm, și apoi pentru poporul supus autorității noastre, pentru că strigătul lui de durere ajungea la noi fără ca să putem să îi aducem mângâiere... Mândria omului nebun care s-a înălțat pe sine ca egal cu Cel Preaînalt a fost umilită" (Enciclopedia Papalității 2:1188). Bucurându-se de un tot mai mare prestigiu și o tot mai mare favoare internațională, Papa Pius al VII-lea a acționat rapid în direcția asigurării refacerii Statelor Papale. În 1814, el a reinstituit Societatea lui Isus și i-a dat acesteia sarcina de a ajuta la refacerea Bisericii zguduite în Europa. Curajosul Pontif a trăit până în 1823. El a condus Biserica în timpul uneia dintre cele mai întunecate perioade din istoria ei. Dar înainte de moartea lui, a mai realizat încă un gest remarcabil. Într-un timp în care rudele lui Napoleon Bonaparte erau considerate peste tot proscrise, Papa Pius al VII-lea le-a invitat pe mama și pe surorile acestuia să locuiască sub protecția lui în Statele Papale. A fost un act potrivit pentru fostul călugăr pe care Napoleon - privind înapoi în timp cu regret, așteptându-și moartea pe Insula Sf. Elena - l-a caracterizat ca fiind "un bătrân plin de toleranță și lumină". autor: Matthew E. Bunson traducător: Radu Capan sursa: © The Rock, aprilie 2008 Sursa: www.Catholica.ro Contor Accesări: 711, Ultimul acces: 2026-08-01 13:01:40
|
Timp total: 0.04s...
[]:1
