Secretele Inchiziţiei Spaniole revelate

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Secretele Inchiziţiei Spaniole revelate

[2008-03-10]

De câte ori vine vorba de legendele catolice urbane, recordul îi aparţine de departe Inchiziţiei Spaniole. Din Anglia elisabetană a secolului al XVI-lea până la fundamentalismul secolului al XXI-lea, Inchiziţia Spaniolă este aceea care a servit drept izvor şi punct focal pentru toate atacurile anti-catolice.

Inchiziţia Spaniolă conţine toate elementele unei legende urbane catolice clasice. Înţelegerea distorsionată a datelor istorice, împărtăşită deopotrivă de catolici şi de ne-catolici, reprezintă un cap de atac util, îndreptat împotriva oricărei luări de poziţie a Bisericii în arena vieţii publice actuale. Şi aceasta o ştie bine orice apologet catolic sau purtător de cuvânt de orientare pro-catolică în cultura contemporană. Este practic imposibil să te angajezi într-o discuţie fără ca cineva să nu aibă câştig la puncte amintind de Inchiziţia Spaniolă, indiferent dacă faptul acesta este relevant sau nu pentru subiectele aflate în dezbatere.

Inchiziţia Spaniolă duce greul. E vorba despre Biserică, înfăţişată drept duşman al libertăţii, care arde eretici în autos-da-fe, şi despre maşinării cumplite de tortură, puse în mişcare de călugări diabolici. Este lumea lui Edgar Allan Poe cu "Pit şi pendulul" şi a celor nevinovaţi care cred în Biblie şi sunt martirizaţi pentru credinţa lor. Este parte a unor "epoci întunecate" dominate de papalitate, care au aruncat Spania înapoi în timp, din care a început să iasă cu adevărat abia după căderea lui Franco în sec. XX.

Realitatea istorică a Inchiziţiei Spaniole are, desigur, propriile sale tragedii şi rămâne un episod urât în trecutul Europei. Atunci când Papa Ioan Paul al II-lea a cerut iertare pentru greşelile trecutului în pragul noului mileniu, cu siguranţă s-a referit şi la Inchiziţia Spaniolă. Dar istoria adevărată a Inchiziţiei Spaniole e foarte departe de caricatura aflată în bagajul cultural anti-catolic al majorităţii indivizilor. Ceea ce pretindem că ştim despre Inchiziţia Spaniolă este adesea propaganda post-Reformă.

Rădăcinile otrăvite

Adevărata Inchiziţie Spaniolă a apărut târziu în istoria Europei. Inchiziţia clasică ce a existat în diferite zone ale Europei în secolele al XIII-lea şi al XIV-lea a avut un impact redus asupra peninsulei spaniole. Inchiziţia era inexistentă la acea vreme în Spania şi Portugalia. În Spania, inchiziţia s-a dezvoltat abia în a doua jumătate a secolului al XV-lea. Iar ţinta sa principală nu au fost aşa-zişii "eretici". Adevărul urât despre Inchiziţia Spaniolă este că ţintea în primul rând către descendenţii evreilor convertiţi, care erau acuzaţi că practică în secret vechea lor credinţă. Iar motivaţia o constituia nu atât apărarea unităţii credinţei, cât lăcomia, gelozia şi pogromurile rasiale.

În cadrul Europei Occidentale, Spania reprezenta un unicat prin diversitatea rasială a populaţiei: la o populaţie musulmană numeroasă, se adăuga cea mai mare comunitate de evrei din lume, care la acea dată număra aproximativ 100.000 de persoane. Secole de-a rândul, evreii şi creştinii au convieţuit ducând o existenţă în general paşnică, deşi separată. În vara anului 1391, totuşi, lucrurile s-au schimbat, când s-au dezlănţuit în Spania mişcări violente anti-evreieşti. Fie că aceste mişcări au fost la origine rasiale, naţionaliste sau religioase - istoricii dezbat încă problema - rezultatul a fost oricum o convertire în masă la creştinism în rândurile populaţiei evreieşti. Fără îndoială că multe, dacă nu chiar majoritatea acestor convertiri, au fost făcute forţat. Şi sigur că mulţi s-au convertit doar ca să-şi salveze viaţa.

Acei evrei convertiţi din secolul al XIV-lea aveau să fie numiţi conversos (sau, cu un termen dispreţuitor, marranos), ca să se deosebească de vechile familii tradiţional creştine. Această identitate avea să marcheze familiile respective timp de ani de zile. Cu timpul, li s-a permis acestor conversos să se integreze pe deplin în societatea spaniolă. În multe cazuri, identitatea lor religioasă şi moştenirea ebraică s-a pierdut. Participau în totalitate la viaţa spaniolă şi practicau credinţa creştină, iar mulţi au devenit personalităţi marcante în guvern, ştiinţă, afaceri. Deşi au existat unele reglementări legislative conform cărora cei forţaţi să se convertească puteau să revină la practicile iudaice, mulţi nu au făcut-o.

Aceste familii de conversos au fost acelea care au agitat spiritele, punând în mişcare forţele şi prejudecăţile ce au dominat Inchiziţia Spaniolă. "Vechii creştini", geloşi pe succesul, bunăstarea şi averea în creştere a acestora, i-au considerat drept oportunişti şi au inventat propria lor legendă urbană - anume că aceşti conversos care dominau viaţa Spaniei menţineau în secret credinţa strămoşilor lor. Aceasta este legenda care a constituit una dintre motivaţiile majore ale Inchiziţiei Spaniole.

Urmărirea "evreilor clandestini"

În secolul al XV-lea, Spania a intrat în luptă cu musulmanii pentru recucerirea peninsulei Iberice (Reconquista). Cele două regate tradiţionale, Aragon şi Castilia, unite prin căsătoria lui Ferdinand cu Isabella, au cucerit în cele din urmă de la musulmani regiunea Granada în 1492. În regatul Castiliei, sentimentele anti-conversos şi anti-semitice au crescut dramatic în cursul fervorii naţionaliste a Reconquista. În multe privinţe, conversos erau consideraţi mai răi decât evreii, fiindcă erau consideraţi "recidivişti" care aveau acces la privilegii şi poziţii sociale. Un nou anti-semitism apare astfel în Spania, ca un fals sentiment de unitate şi identitate naţională. Inchiziţia a fost considerată astfel necesară, pentru stârpirea acestor "falşi" conversos.

În 1478, Ferdinand şi Isabella au solicitat o bulă papală pentru înfiinţarea inchiziţiei. Aceasta a fost dată şi din 1482 inchiziţia a început să funcţioneze sub conducerea călugărului dominican Tomas de Torquemada. De ce doreau monarhii o inchiziţie? Aparent, motivul a fost investigarea acuzaţiilor împotriva acelor conversos care s-ar fi reîntors în secret la credinţa iudaică. Ei doreau să asigure în acelaşi timp unitatea în credinţă a întregii peninsule. Dar mai era şi dorinţa arzătoare - resimţită nu neapărat de monarhi, dar cu siguranţă împărtăşită de duşmanii conversos - de a confisca bunurile lor şi de a-i alunga din viaţa publică, astfel încât "vechile" familii creştine să le poată luă locul.

Chiar din acest prim moment al istoriei Inchiziţiei Spaniole însă, papalitatea avea alte gânduri. Papa Sixtus al IV-lea (1471-1484) s-a plâns de activitatea inchiziţiei din Aragon şi felul în care aceasta îi trata pe conversos. Dar, ca de altfel pretutindeni în Europa, papalitatea pierduse mult din controlul asupra activităţilor desfăşurate de inchiziţiile locale. Papa Inocenţiu al VIII-lea (1484-1492) s-a plâns şi el, dar tot fără folos. Inchiziţia în Spania era controlată de autorităţile spaniole, nu de autoritatea papală.

În martie 1492, Ferdinand şi Isabella au ordonat expulzarea - sau convertirea - evreilor care mai rămăseseră în Spania. Ei sperau, într-adevăr, în convertire. Majoritatea dovezilor indică faptul că motivaţia lor a fost religioasă. Dar oricare ar fi fost aceasta, rezultatul a fost dublu: în primul rând, mulţi evrei au fugit; în al doilea rând, un număr mare s-a convertit - lucru care în mod firesc a agravat imaginea populară a "evreilor clandestini" în comunitatea creştină din Spania. Ca urmare, până prin 1530 activitatea de prim ordin a Inchiziţiei Spaniole a avut drept scop urmărirea pretinşilor conversos. Documentele Inchiziţiei Spaniole arată că, practic, singura "erezie" urmărită era pretinsa practicare secret a credinţei iudaice. De la începuturile Inchiziţiei Spaniole până în 1530, au fost condamnaţi aproximativ 2000 de conversos. Mulţi dintre aceştia fugiseră; locul lor au fost arse efigiile lor.

Bastionul credinţei

Pe măsură ce revolta luterană şi diversele sale ramuri s-au extins în Europa după 1530, Inchiziţia Spaniolă s-a întărit în scopul protejării credinţei în Spania împotriva infiltrării ideilor protestante, dar şi pentru sprijinirea puterii regale. De altfel, din motive numeroase şi specifice Spaniei, ideile protestante nu au câştigat niciodată teren aici. Imaginea Inchiziţiei Spaniole torturând şi ucigând sute de mii de simpli protestanţi credincioşi Bibliei nu se bazează pe nici un fapt istoric, din simplul motiv nu existau practic protestanţi în Spania.

În Spania, în perioada Reformei, Inchiziţia Spaniolă a căutat cu siguranţă dovezi ale existenţei protestantismului. Tendinţa contemporană era să se manifeste suspiciune în această privinţă, chiar şi atunci când cei investigaţi erau în mod clar catolici la originile lor. Istoricii estimează că înainte de 1558 se aflau pe listele Inchiziţiei Spaniole probabil mai puţin de 50 de cazuri de spanioli pretinşi luterani. Spre sfârşitul anilor 1550, a fost descoperit totuşi un mic grup de protestanţi, numărând vreo 120 de persoane. Coroana a reacţionat îngrozită. Deşi Spania a anticipat un val de dezvăluiri şi descoperiri de pseudo-protestanţi, în anii 1560 autorităţile seculare au rotunjit doar la vreo 200 numărul aşa-numiţilor protestanţi.

În ultimele decenii ale secolului al XVI-lea, probabil vreo alte 200 de persoane fost acuzate de a fi adepţi ai lui Luther. Dar în general se crede că majoritatea acestora erau departe de a fi protestanţi. Ca şi în multe alte zone ale Europei, în timpul inchiziţiilor aşa numiţii eretici erau de fapt cei care aveau sentimente de necredinţă, de cele mai multe ori la beţie, sau erau persecutaţi mai degrabă pentru anticlericalism decât pentru cine ştie ce mare apostazie. Inchiziţia Spaniolă a continuat existe până la abolirea ei oficială în 1834, deşi până în 1730 majoritatea celor mai rele lucruri făcute de ea erau de domeniul trecutului. În cea mai mare parte, ea a rămas aşa cum fusese: îndreptată în primul rând împotriva acelor conversos catolici de sorginte iudaică şi, mai târziu, convertiţilor similari care proveneau din Islam.

Nu călugări diabolici

Dar ce este cu acei călugări diabolici, mânuind instrumente oribile de tortură, şi cu ereticii arşi cu miile în autos-da-fe? Nu era vorba de călugări diabolici. Ca în orice zonă unde acţiona inchiziţia sau în orice sistem legal secular în întreaga Europă Occidentală, autorităţile civile ordonau tortura pentru obţinerea de informaţii. În timp ce privim înapoi la acest lucru cu repulsie vădită, simplul fapt este că tortura a fost un lucru obişnuit în toate sistemele judiciare din Europa Occidentală.

Cum funcţiona Inchiziţia Spaniolă? Sub multe aspecte, exact aşa cum funcţionau inchiziţiile pretutindeni. Se anunţa o anchetă în comunitate şi se promulga un "edict de graţiere" acordat pentru recunoaşterea ofenselor aduse, fără pedepse serioase. Prin secolul al XVI-lea, procesele inchiziţiei în mod obişnuit nu erau publice, şi probele erau adunate înainte de procesul propriu-zis. Dacă existau suficiente probe, persoană în cauză era întemniţată. Fiindcă probele erau strânse dinainte, procesul nu era considerat un mijloc pentru a determina vina sau nevinovăţia. Procesul era intentat mai degrabă pentru a solicita mărturisirea şi convertirea. Tortura era folosită pentru a obţine informaţii sau mărturisirea, şi nu ca pedeapsă. Tortura nu a fost niciodată dirijată şi nici efectuată de cler, ci de profesionişti plătiţi, care reprezentau autorităţile seculare.

Acuzatului i se ofereau de obicei trei ocazii să admită că a greşit. Spre deosebire de inchiziţiile medievale din majoritatea zonelor Europei, acuzatul avea dreptul la un avocat (deşi adesea era aproape ineficient), dacă scopul era exonerarea. În principal, avocatul ajuta acuzatul să explice circumstanţele atenuante, care includeau tipic faptul că se afla sub influenţa băuturii în momentul respectiv. Acestea erau procesele bisericeşti, nu cele seculare, şi în final se pronunţau diferite grade pedeapsă. Ca în cele mai multe inchiziţii medievale, majoritatea cazurilor nu implicau erezii evidente. Cazurile cele mai obişnuite implicau acuzaţia de bigamie, depravare, adulter şi blasfemie.

Cele mai grave acuzaţii - şi acestea puse mai ales pe seama conversos - erau de erezie fără căinţă sau recăderea în erezie. Cei consideraţi vinovaţi erau deferiţi apoi autorităţilor seculare şi arşi pe rug. Trebuie semnalat că după persecuţia aspră a conversos din primele două decenii ale Inchiziţiei Spaniole, foarte puţini au fost de fapt executaţi. Majoritatea condamnaţilor au fost arşi efigie, fiindcă ei fugiseră deja înainte de începerea urmăririi.

Actele publice de penitenţă

Auto-da-fe-ul (literal, "act de credinţă") care urma proceselor în Spania este cel mai scandalos - şi greşit înţeles - element al Inchiziţiei Spaniole. Reprezentările artistice cu auto-da-fe-uri realizate de către moara propagandei anti-catolice constau în a reprezenta mulţimea care priveşte salivând, cu ochi sălbatici, la ereticii care erau torturaţi şi arşi în piaţă.

Realitatea este că auto-da-fe-ul a constituit un aspect unic al Inchiziţiei Spaniole, care implica un act de credinţă public, liturgic. Ţinut de obicei într-un loc public după încheierea procesului, auto-da-fe-ul implica Liturghia, rugăciunea, citirea sentinţelor date şi procesiunea cu vinovatul. Era un act religios subliniind speranţa de reconciliere a celor acuzaţi. Auto-da-fe-urile nu însemnau nici tortură şi nici ardere. Daca execuţia avea loc, se făcea separat de auto-da-fe şi era mai puţin publică.

După ce monarhia a abolit Inchiziţia Spaniolă în secolul al XIX-lea, şi odată cu dezvoltarea studiilor istorice bazate pe cercetare şi nu pe propaganda, începe să-şi facă loc încet-încet în cărţile de istorie o imagine mai aproape de adevăr în privinţa Inchiziţiei Spaniole. Deşi nu reprezintă o parte a istoriei sale cu care Biserica să se poată mândri, Inchiziţia Spaniolă poate fi cu greu considerată acea "legendă neagră" care încă mai bântuie imaginaţia populară. Istoria creată pe baza polemicilor Reformei nu este istorie. Este doar o legendă urbană catolică.

autor: Robert P. Lockwood
traducător: Ecaterina Hanganu
sursa: © The Rock, noiembrie 2007

Sursa: www.Catholica.ro

Contor Accesări: 901, Ultimul acces: 2026-07-26 15:51:21

Timp total: 0.03s...

[]:1