© 2005-2026 BISERICI.org
© 2005-2026 BISERICI.org
Timp stanga: 0.03s...
Predica Sanctităţii Sale Papa Benedict al XVI-lea la Liturghia din noaptea Crăciunului,[2005-12-24]Bazilica San Pietro, 24 decembrie 2005"Domnul a zis către Mine: 'Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut!'" Cu aceste cuvinte ale celui de-al doilea psalm, Biserica începe Sfânta Liturghie a vigiliei Crăciunului, în care celebrăm naşterea Mântuitorului Isus Cristos în staulul din Betleem. Acest psalm era odată parte a ritualului de încoronare a regilor iudei. Poporul lui Israel, în urma alegerii sale, se simţea într-un mod special ca fiind fiu al lui Dumnezeu, adoptat de Dumnezeu. Aşa după cum regele era personificarea poporului, intronizarea sa era văzută ca un act solemn de adopţie din partea lui Dumnezeu, în care regele era într-un fel implicat în chiar misterul lui Dumnezeu. În noaptea Betleemului, aceste cuvinte, care erau mai degrabă expresia unei speranţe decât o realitate prezentă, au primit o semnificaţie nouă şi neaşteptată. Copilul aşezat în iesle este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu este o singurătate eternă ci de fapt un cerc de iubire şi de dăruire reciprocă. El este Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Şi mai mult: în Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu însuşi a devenit om. Lui i-a spus Tatăl: "Fiul Meu eşti Tu!" Acel "astăzi" etern al lui Dumnezeu s-a coborât în efemerul astăzi al lumii şi a ridicat "astăzi"-ul nostru pasager în "astăzi"-ul veşnic al lui Dumnezeu. Dumnezeu este atât de mare încât poate să devină mic. Dumnezeu este atât de puternic încât se poate face pe sine vulnerabil şi să vină la noi ca un copil lipsit de apărare, pentru ca să îl putem iubi. Dumnezeu este atât de bun încât poate renunţa la splendoarea sa divină şi să vină într-un staul, pentru ca noi să îl putem găsi, pentru ca bunătatea Sa să ne poată atinge, să ni se dea nouă şi să continue să lucreze prin noi. Acesta este Crăciunul: "Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut!" Dumnezeu a devenit unul dintre noi, pentru ca noi să putem să fim cu El şi să devenim ca El. A ales ca un semn Copilul întins în iesle: astfel este Dumnezeu. Astfel ajungem noi să îl cunoaştem. Şi în fiecare copil străluceşte ceva din splendoarea acestui "astăzi", a acestei apropieri de noi a Dumnezeului pe care trebuie să îl iubim şi de care să ascultăm - străluceşte în fiecare copil, chiar şi în aceia care sunt încă nenăscuţi. Să ascultăm un al doilea fragment din Liturghia acestei nopţi sfinte, un fragment luat din cartea Profetului Isaia: "Poporul care locuia întru întuneric va vedea lumină mare" (Isaia 9,1). Cuvântul "lumină" invadează întreaga Liturghie din această seară. Se regăseşte în pasajul luat din scrisoarea Sfântului Paul către Tit: "harul mântuitor al lui Dumnezeu s-a arătat tuturor oamenilor" (Tit 2,11). Expresia "s-a arătat" în originalul grec spune acelaşi lucru exprimat în ebraică de cuvintele "va vedea": această "apariţie" - această "epifanie" - este revărsarea luminii divine asupra unei lumi pline de întuneric şi de probleme nerezolvate. În fine, Evanghelia spune apoi că gloria lui Dumnezeu le-a apărut păstorilor şi "a strălucit împrejurul lor" (Luca 2,9). Oriunde gloria lui Dumnezeu apare, lumina se răspândeşte prin lume. Sfântul Ioan ne spune că "Dumnezeu este lumină şi nici un întuneric nu este întru El" (1 Ioan 1,5). Lumina este sursa vieţii. Dar mai întâi lumina înseamnă cunoaştere; înseamnă adevăr, spre deosebire de întunericul falsităţii şi ignoranţei. Lumina ne dă viaţă, ne arată calea. Dar lumina, ca sursă de căldură, înseamnă şi iubire. Unde există iubire, lumina străluceşte în lume; unde există ură, lumea rămâne în întuneric. În staulul din Betleem a apărut lumina mare pe care lumea o aştepta. În acel Copil întins în iesle, Dumnezeu şi-a arătat gloria Sa - gloria iubirii, care se dă pe sine, care renunţă la întreaga grandoare pentru a ne călăuzi pe drumul iubirii. Lumina din Betleem nu s-a stins niciodată. De-a lungul secolelor ea a atins bărbaţi şi femei, "a strălucit împrejurul lor". Acolo unde oamenii şi-au pus credinţa în acest Copil, a apărut şi iubirea - bunăvoinţa faţă de ceilalţi, grija faţă de cei slabi şi în suferinţă, harul iertării. Din Betleem o rază de lumină, iubire şi adevăr străluceşte peste veacuri. Dacă ne uităm la sfinţi - de la Paul şi Augustin la Francisc şi Dominic, de la Francisc Xavier şi Tereza de Avila la Maica Tereza de Calcutta - vedem acest fluviu de bunătate, această cale a luminii aprinsă mereu de misterul de la Betleem, prin care Dumnezeu a devenit un Copil. Împotriva violenţei din lume Dumnezeu opune, prin acel Copil, bunătatea sa şi ne cheamă să îl urmăm. Alături de bradul de Crăciun, prietenii noştri austrieci au adus de asemenea o mică flacără de la Betleem, pentru a ne comunica faptul că adevăratul mister al Crăciunului este strălucirea interioară radiind de la acest Copil. Fie ca acea strălucire interioară să se răsfrângă şi asupra noastră, să aprindă inimile noastre de flacăra bunătăţii lui Dumnezeu; fie ca toţi, prin iubirea noastră, să aducem lumină lumii! Să avem grijă ca această flacără dătătoare de lumină să nu se stingă datorită vânturilor reci ale acestor timpuri! Să o păzim cu străşnicie şi să o dăm şi altora! În această noapte, când privim spre Betleem, să ne rugăm în mod special pentru locul de naştere al Mântuitorului nostru şi pentru oamenii care trăiesc şi suferă acolo. Dorim să ne rugăm pentru pacea în Ţara Sfântă: Priveşte, Doamne, asupra acestui colţ de pământ, ţara ta natală, care îţi este atât de dragă! Lasă lumina Ta să strălucească asupra ei! Fă să cunoască pacea! Cuvântul "pace" ne conduce la a treia cheie a Liturghiei din această noapte sfântă. Copilul proorocit de Isaia este numit "Prinţul Păcii". Împărăţia Sa este descrisă ca fiind "o pace fără sfârşit". Păstorii din Evanghelie au auzit vestea bună: "Glorie lui Dumnezeu în ceruri" şi "pe pământ pace". Într-o vreme spuneam: "oamenilor de bunăvoinţă". Astăzi spunem: "celor pe care Dumnezeu îi iubeşte". Ce înseamnă această schimbare? Nu mai este bunăvoinţa importantă? Ar fi mai bine să întrebăm: cine sunt cei pe care Dumnezeu îi iubeşte şi de ce îi iubeşte? Are Dumnezeu favoriţi? Iubeşte oare El doar un anume popor, abandonându-i pe ceilalţi? Evanghelia răspunde acestor întrebări indicând spre anumite persoane pe care Dumnezeu le iubeşte. Sunt persoane precum Maria, Iosif, Elizabeta, Zaharia, Simion şi Ana. Dar există de asemenea şi două grupuri de oameni: păstorii şi magii din Răsărit. Să privim în seara aceasta spre păstori. Ce fel de oameni erau ei? În contextul acelor vremuri, păstorii erau priviţi de sus; era consideraţi ca fiind nedemni de încredere şi nu erau admişi ca martori în tribunale. Dar cine erau ei de fapt? Să fim siguri că nu erau mari sfinţi, dacă prin acest cuvânt înţelegem oameni ce trăiesc virtuţile în mod eroic. Erau suflete simple. Evanghelia aruncă o lumină asupra unui aspect care mai târziu, în cuvintele lui Isus, va primi o importanţă specială: păstorii erau oamenii care vegheau. Fapt adevărat într-un mod superficial: ei îşi vegheau turmele peste noapte. Fapt adevărat şi într-un mod profund: ei erau gata să primească cuvântul lui Dumnezeu. Vieţile lor nu erau închise în ele însele; inimile lor erau deschise. Într-un fel, în adâncul lor, ei îl aşteptau. Veghea lor era de două ori atentă - atentă să asculte şi atentă să pornească la drum. Aşteptau lumina care să le arate drumul. Aceasta contează pentru Dumnezeu. El îi iubeşte pe toţi, deoarece cu toţii suntem creaturile Sale. Dar unele persoane şi-au închis inimile; nu există nici o uşă pe care să intre iubirea Sa. Ei cred că nu au nevoie de Dumnezeu sau nu îl doresc. Alte persoane, care din punct de vedere moral sunt poate mai mizerabile şi mai păcătoase, trăiesc cel puţin o oarecare remuşcare. Ele îl aşteaptă pe Dumnezeu. Îşi dau seama că au nevoie de bunătatea Sa, chiar dacă nu au o idee clară despre ce înseamnă aceasta. În inimile lor în aşteptare lumina lui Dumnezeu poate să intre, şi cu ea, pacea Sa. Dumnezeu caută persoanele care pot să îi fie vase şi vestitori ai păcii Sale. Să ne rugăm ca El să nu ne găsească inimile închise. Să ne străduim să fim vestitori activi ai păcii - tocmai în lumea de astăzi. Printre creştini, cuvântul "pace" are o semnificaţie foarte particulară: a devenit un nume pentru Euharistie. În ea este prezentă pacea lui Cristos. În toate locurile unde se celebrează Euharistia, se răspândeşte de fapt în lume o mare reţea de pace. Comunităţile reunite în jurul Euharistiei formează o împărăţie a păcii la fel de largă ca lumea însăşi. Când celebrăm Euharistia ne aflăm noi înşine în Betleem, în "casa pâinii". Cristos se dă pe sine nouă şi, făcând astfel, ne dă pacea Sa. Ne-o dă nouă pentru ca noi să ducem lumina păcii în noi şi să o dăm altora. Ne-o dă pentru ca noi să devenim făcători de pace şi constructori ai păcii în lume. Şi de aceea ne rugăm: Doamne, împlineşte-ţi promisiunea! Unde este conflict, dă naştere păcii! Unde este ură, fă iubirea să izvorască! Unde predomină întunericul, fă să strălucească lumina! Fă-ne vestitori ai păcii Tale! Amin. Sursa: www.Catholica.ro Contor Accesări: 1337, Ultimul acces: 2026-10-27 00:04:29
|
Timp total: 0.04s...
[]:1
