PORUNCA a VII-A ŞI PORUNCA A X-A

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

PORUNCA a VII-A ŞI PORUNCA A X-A - Dezlipirea inimii

[2005-12-23]

Decalogul, de pr. Claudiu Dumea

PORUNCA a VII-A
ŞI
PORUNCA A X-A

Să nu furi.
Să nu pofteşti casa aproapelui tău
şi nici un lucru ce este al lui.

Dezlipirea inimii

La vremea sa, Sfântul Vasile cel Mare remarca foarte bine că porunca a VII-a nu este dată atât pentru hoţi, cât mai ales pentru oamenii cinstiţi sau, mai exact, care se cred cinstiţi şi nu-şi dau seama că sunt hoţi. Scrie undeva marele episcop de Cezareea: "Fără îndoială că prin hoţi nu trebuie să se înţeleagă doar borfaşii sau cei care fură hainele celor care fac baie; dar trebuie să se înţeleagă, de pildă, cel care a ajuns comandant de armată, sau mai marele unei cetăţi, sau suveranul unui popor, sau cine fură public, oficial... În realitate noi ar trebui să călcăm în picioare toate aroganţele lumii, cu pompele şi fastul lor. În schimb, când vedem că tribunalele îi condamnă pe micii borfaşi şi nu pe hoţii cei mari, simţim o mare antipatie faţă de prăpădiţii aceia pentru micile lor găinării şi o mare admiraţie faţă de ceilalţi. Pe cei dintâi îi ocolim fiindcă sunt hoţi; pe ceilalţi îi admirăm cu gura căscată fiindcă îşi adună averi, furând".

Iar porunca a zecea s-ar părea că în lumea modernă chiar că nu mai are rost: "Să nu pofteşti casa aproapelui tău, nici ogorul lui, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui..." (Deut 5, 21). Ce să mai pofteşti? Tractorul a înlocuit boul şi măgarul. Robul şi roaba au dispărut acum vreo sută treizeci de ani odată cu dezrobirea ţiganilor de către domnitorul Cuza.

Şi totuşi, putem fi hoţi într-o mie de feluri, fără a băga mâna în buzunarul altuia. Iubirea dezordonată de bani, de avere şi folosirea lor egoistă e furt. Spune clar Sfântul Ioan Gură de Aur: "Să nu faci parte săracilor de bunurile tale înseamnă să-i furi şi să le iei viaţa. Nu sunt ale noastre bunurile pe care le stăpânim, ci ale lor"... "Când dăm săracilor cele de neapărată trebuinţă, spune Sf. Grigore cel Mare, nu facem un act de dărnicie personală, ci le dăm înapoi ce este al lor. Îndeplinim mai degrabă o datorie de dreptate decât un act de caritate".

Paradoxal, poţi să păcătuieşti împotriva poruncii a VII-a chiar şi atunci când dai de pomană la săraci; e păcatul celor care cred că fac fapte de caritate descotorosindu-se de boarfele, de vechiturile de care nu mai au nevoie.

Scrie Raoul Folereau:

"Doamnă, am venit pentru săraci". Doamna din baie, răspunde: "Daţi-i haina cea veche a lui domnul şi păpuşa pe care Marilena nu o mai vrea. Ah!...daţi-i şi ursuleţul, vedeţi, acela care e acolo sus pe şifonier. E stricat, dar, oricum, se descurcă ei".

Şi în timp ce cel care deranjează nu mai conteneşte cu mulţumirile, Madame rămâne cu privirea pierdută... gândindu-se la binele pe care l-a făcut.

Şi totuşi săvârşise un gest condamnabil. Nu, doamnă, săracii nu trebuie "să se descurce" cu deşeurile voastre. A pune pe umerii celor necăjiţi sau în braţele copiilor lor ceea ce cu siguranţă aţi fi aruncat la sacul de vechituri, e un gest murdar. Nu e ceva care să vă facă inima să se umfle de mândrie...

N-aţi înţeles că săracii sunt oameni, că pruncii săracilor sunt fii de fiinţe umane şi, chiar dacă le primesc, împinşi de o lipsă cumplită, nu vreau ceea ce voi nu mai vreţi. E caritate aceasta? Da, e caritatea osului care se aruncă la câine".

Mântuitorul vorbeşte despre un adulter al inimii: "Cine se uită la o femeie, dorind-o, a şi săvârşit adulterul în inima lui". La fel există un furt, o hoţie a inimii: cine priveşte la un lucru sau la ceea ce posedă aproapele, dorindu-l în mod dezordonat, a şi săvârşit furtul în inima lui. În două feluri putem comite furtul în inima noastră. Mai întâi lăsându-ne stăpâniţi de aviditate, de cupiditatea dereglată, născută din patima nepotolită după bani, după bogăţii. Explică Catehismul (2536): "Când Legea spune "Să nu pofteşti", ea ne spune cu alte cuvinte să ne îndepărtăm dorinţele de tot ce nu e al nostru. Căci stă ascunsă în noi o sete după bunul aproapelui nemărginită, fără sfârşit şi niciodată sătulă, după cum e scris: "Avarul nu se va sătura niciodată de bani" (Sir 5,9).

În al doilea rând, comitem furtul în inima noastră atunci când ne lăsăm stăpâniţi de invidie, invidia, "păcatul diabolic prin excelenţă", cum se exprima Sfântul Augustin. Căci, scrie Sfântul Grigore cel Mare, "din invidie se nasc ura, clevetirea, calomnia, bucuria pentru răul altuia, tristeţea pentru binele altuia".

Porunca dezlipirii inimii de bani, de bogăţii, este obligatorie pentru toţi cei care vor să intre în Împărăţia cerurilor: "Fericiţi cei săraci în spirit". Am avut în zilele noastre un om fericit ca şi Sfântul Francisc odinioară, datorită dezlipirii şi sărăciei totale a inimii: e vorba de celebrul Giorgio la Pira. Dădea totul la săraci, iar când nu mai avea nimic ce să dea, oferea un sfat, o încurajare sau un zâmbet. Scotea banii din buzunar fără să se uite cât dă. N-a ştiut niciodată ce salariu a avut ca profesor universitar, parlamentar, primar de Florenţa. Când primea salariul, dădea imediat plicul la un călugăr ca să împartă la săraci. Dormea şi mânca la o mănăstire şi se îmbrăca cu hainele purtate pe care i le dădeau prietenii. Într-o zi, ieşind din Parlament, a voit să dea o atenţie portarului. S-a scotocit în buzunare, dar n-a găsit nimic. Mare i-a fost surpriza când s-a trezit că portarul îi pune în mână 50 de lire.

Aviditatea, rapacitatea, dorinţa de bani şi bogăţii este un păcat respingător care îl discreditează mai mult ca orice alt păcat pe un ucenic al lui Cristos. Poporul creştin e dispus uneori să ierte necurăţia la un slujitor al altarului, spunând: e om şi el ca toţi oamenii, dar nu iartă niciodată lăcomia de bani. Oare cei chemaţi la sfânta preoţie sunt scutiţi de sărăcia efectivă şi se pot mulţumi cu sărăcia afectivă sub pretextul că nu fac votul sărăciei cum îl fac călugării? Ascultaţi cuvintele Conciliului din Decretul Presbyterorum Ordinis şi daţi-vă singuri răspunsul: "Aşadar (slujitorii altarului) folosind lucrurile din lume ca şi cum nu le-ar folosi, vor ajunge la acea libertate prin care, eliberaţi de orice grijă dezordonată, devin ascultători faţă de glasul lui Dumnezeu în viaţa de toate zilele... Ei să nu considere funcţia bisericească drept o sursă de câştig şi nici să nu folosească veniturile ce le revin de pe urma ei pentru sporirea avutului personal. De aceea preoţii, nelipindu-şi în nici un fel inima de bogăţii, să evite pururi orice fel de lăcomie şi să se ferească cu grijă de orice activitate ce ar putea avea aspect de comerţ. Mai mult, ei sunt îndemnaţi să îmbrăţişeze sărăcia de bună voie, prin care se fac asemenea lui Cristos în chip mai vizibil, şi devin mai disponibili pentru slujirea lor sacră. Într-adevăr, Cristos, bogat fiind, s-a făcut pentru noi sărac, pentru ca prin sărăcia lui să ne îmbogăţească. Aşadar, îndemnaţi de Duhul Domnului care l-a uns pe Mântuitorul şi l-a trimis să binevestească săracilor, preoţii precum şi episcopii, să evite tot ce i-ar putea îndepărta în vreun fel pe cei săraci, eliminând, mai mult decât toţi ceilalţi ucenici ai lui Cristos, orice umbră de vanitate în lucrurile pe care le posedă" (17).

--------------------------------------------------------------------------------

Cine sunt hoţii

Că poporul nostru e certat cu porunca a VII-a nu e un secret pentru nimeni. Călătorii străini din secolele al XV, XVI, XVII-lea, mai ales misionarii italieni, în impresiile lor de călătorie şi în corespondenţa lor sunt unanimi în a acorda românilor trei calificative: hoţi, bătăuşi şi superstiţioşi. Puneau noaptea în ogradă mâncare pentru sufletele morţilor. O mâncau câinii şi pisicile.

Se spune că a ajuns şi pe meleagurile noastre Diogene, extravagantul filosof din antichitate, care căuta un om cu felinarul aprins ziua - în amiaza mare. "Ce cauţi, Diogene?" - l-au întrebat. "Caut felinarul". Românii îi furaseră felinarul. Furtul este deci în zestrea genetică a românilor. Comunismul, obligându-i pe oameni să-şi fure propria muncă, le-a distrus românilor complet conştiinţa morală în acest domeniu. Când după revoluţie s-a făcut cunoscut că vor dispărea C.A.P.-urile, bunii noştri creştini au intrat în panică. Se întrebau îngrijoraţi: "Dacă se desfiinţează C.A.P.-urile, noi de unde mai furăm?"

Hoţi şi necinstiţi au fost de când lumea; dar un lucru era clar absolut pentru toţi: că e ruşinos să furi. Ce e grav astăzi, e faptul că s-a creat o mentalitate generală a hoţiei şi a necinstei, hoţia şi escrocheria ca stil de viaţă normal, furtul, şmecheria, corupţia, mita sunt dovezi de isteţime şi inteligenţă, cei cinstiţi şi corecţi sunt taxaţi de proşti şi compătimiţi. M-am convins de lucrul acesta, când, cu ani în urmă, am încercat să ajut un contabil, un om necăjit, intervenind la directorul unei instituţii, rugându-l să-l primească în serviciu. L-am descris exact, i-am spus că este un om corect, cinstit până la scrupulozitate, că nu ar fura nici cinci bani. Când am terminat pledoaria, credeam că l-am convins. Da de unde! Efectul a fost tocmai contrariul. Directorul se uită la mine, zâmbeşte sceptic şi îmi zice: "Ce să fac cu un om ca ăsta? Astăzi cine e cinstit e prost!".

O anchetă făcută în Italia, în 1990, a dus la concluzia că zilnic cincisprezece mii de italieni sunt victime ale furturilor. Lista e variată şi merge de la cei care intră în casă şi găsesc pereţii goi până la borfaşii extrem de abili care fură portmoneele de la o staţie de autobuz la alta. Aspectul cel mai interesant şi, sub anumite aspecte, cel mai alarmant, e faptul că numai două la sută din furturi sunt anunţate la poliţie. Astfel încât 99,l % dintre delicte rămân nepedepsite. Lumea nu se mai sinchiseşte: furtul intră în normalitatea vieţii. Ceea ce m-a uimit a fost constatarea că într-o ţară creştină domină o mentalitate şi o cultură a necinstei şi furtului şi într-o altă ţară, necreştină, arabă, domină o mentalitate a cinstei şi a respectării bunurilor altuia. Cu puţin înainte ca ziarul Corriere della Sera să publice statistica pe care am amintit-o, vizitasem Egiptul cu o agenţie de turism israeliană. Când am ajuns la Cairo, la hotel, ni s-a spus că putem lăsa uşile descuiate şi că putem lăsa orice în camere, inclusiv acte şi bani. Credeam că e o glumă. Eram toţi europeni şi câţiva americani, canadieni, deci toţi creştini. La nedumerirea şi întrebările noastre ni s-a răspuns că dacă se fură ceva, hotelul se obligă să ne despăgubească. La Cairo nu se fură, nu se ştie ce înseamnă a fura. A fost pe vremuri un paşă care le tăia capul pe loc celor care furau ceva - un fel de Vlad Ţepeş - şi i-a lecuit pentru totdeauna de hoţie pe arabi.

Catehismul Bisericii Catolice aminteşte câteva moduri în care se păcătuieşte împotriva poruncii a şaptea; e cu neputinţă să le enumerăm pe toate; "Orice mod de a lua sau de a deţine pe nedrept bunul altuia, chiar dacă nu contravine dispoziţiilor legii civile, este contrar poruncii a şaptea. De exemplu, a reţine în mod deliberat bunuri luate cu împrumut sau obiecte pierdute; a înşela în comerţ; a plăti salarii nedrepte; a ridica preţurile, speculând ignoranţa sau mizeria cuiva.

Sunt, de asemenea, ilicite din punct de vedere moral: corupţia (mita)... însuşirea şi folosirea în interes privat a bunurilor sociale ale unor întreprinderi; lucrările prost executate, frauda fiscală (a nu plăti impozitele), falsificarea cecurilor şi a facturilor, cheltuielile excesive, risipa. A produce în mod voit pagubă proprietăţii private sau publice este contrar legii morale şi pretinde reparare" (nr. 2409).

Catehismul mai aminteşte şi alte păcate, cum ar fi nerespectarea promisiunilor şi contractelor, jocurile de noroc şi pariurile devenite patimă aducătoare de ruină pentru sine şi pentru familie.

Şi în câte alte moduri nu se poate fura! De exemplu, călătorind în tramvai, în autobuz, pe tren, fără bilet. Furt comite şi elevul şi studentul care pierde timpul la studiu, e neatent şi doarme la cursuri, nu-şi face datoriile, trăind ca un parazit din banul şi munca părinţilor şi binefăcătorilor, furt este şi copiatul la lucrări şi la examene.

Catehismul atrage atenţia asupra obligaţiei de a restitui lucrul furat, de a repara paguba provocată. "Isus îl binecuvântează pe Zaheu pentru angajamentul său: "Dacă am păgubit pe cineva, îi dau înapoi împătrit" (Lc 19,8). Cei care în mod direct sau indirect, au pus stăpânire pe un bun al altuia sunt obligaţi să-l restituie sau să dea înapoi echivalentul în natură sau în bani dacă lucrul a dispărut, precum şi roadele şi avantajele pe care le-ar fi obţinut în mod legitim proprietarul lui. De asemenea, sunt datori să restituie în proporţie cu responsabilitatea şi profitul lor toţi aceia care au participat în vreun fel la un furt sau au profitat de el în cunoştinţă de cauză: de pildă, cei care l-au poruncit, au ajutat la comiterea lui sau au ascuns cele furate" (nr. 2412).

Înţelepciunea populară a inventat o mulţime de anecdote şi povestiri pentru a ilustra principiul enunţat de vechii romani: "res clamat ad Dominum". (Lucrul strigă către stăpânul său). De pildă, povestea cu viţelul sfântului Medard. Un hoţ i-a furat sfântului Medard un viţel care purta o talangă la gât. Hoţul i-a luat-o de la gât, dar talanga suna în continuare. A ascuns-o în grajd, dar tot suna. A ascuns-o într-un stog cu fân, suna şi mai tare. A îngropat-o în pământ, suna mai departe. N-a avut încotro: a dus viţelul înapoi la Sfântul Medard, căruia i-a cerut iertare.

Inutil de spus că Dumnezeu nu iartă păcatul la spovadă dacă nu se restituie ce s-a furat şi nu se repară dauna. E cunoscut cuvântul Sfântului Augustin: "non remittitur peccatum, nisi restituatur ablatum" - (nu eşti iertat de păcat până nu înapoiezi ce-ai luat).

Apostolul Pavel îi îndemna pe Efeseni: "Cine fură, să nu mai fure; ci mai degrabă să lucreze cu mâinile lui la ceva bun, ca să aibă ce să dea celui lipsit" (4, 28). Iar în Prima Scrisoare către Corinteni îi exclude pe hoţi de la Împărăţia cerurilor, punându-i alături de închinătorii la idoli, de curvari, de homosexuali, de beţivi, de hrăpăreţi (1 Cor 6, 10-11).

Din cauza hoţiei şi un apostol se poate exclude la Împărăţia cerurilor. Nu putem uita de cazul lui Iuda, cel care juca teatrul carităţii, şi despre care evanghelistul notează că nu-l durea inima de săraci, ci era hoţ şi, ca unul ce ţinea punga comunităţii, fura din ce se punea întrânsa.

Pentru a fi eliberaţi de lăcomia de bani şi avere şi de tentaţia de a fura, ne vom ruga cu înţeleptul Solomon: Doamne, "să nu-mi dai nici sărăcie, nici bogăţie, dă-mi pâinea de care am nevoie. Ca nu cumva, bogat fiind, să mă lepăd de tine zicând: "Cine este Domnul?" Sau nu cumva, sărac fiind, să mă apuc de furat şi să pângăresc numele Domnului" (Prv 30, 8-9).

© 1999 Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti

Sursa: www.Catholica.ro

Contor Accesări: 1342, Ultimul acces: 2026-10-25 23:31:56

Timp total: 0.04s...

[]:1