PORUNCA A IV-A - Familia se întemeiază pe iubire

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

PORUNCA A IV-A - Familia se întemeiază pe iubire

[2005-12-08]

Decalogul, de pr. Claudiu Dumea

PORUNCA A IV-A

Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta
ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti mult pe pământ.

Familia se întemeiază pe iubire

Ca introducere la tratarea poruncii a IV-a a lui Dumnezeu, Noul Catehism al Bisericii Catolice pune aceste cuvinte: "Isus le-a spus ucenicilor săi: "Să vă iubiţi unii pe alţii aşa cum v-am iubit eu pe voi" (In 13,34). Ca răspuns la întrebarea pusă despre cea dintâi dintre porunci, Isus spune: "Cea dintâi este: "Ascultă, Israele ! Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn; să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta!". Iar a doua este aceasta: "Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi". Nu există poruncă mai mare decât aceasta" (Mc 12, 29-31).

Apostolul Pavel reaminteşte: "Cel care iubeşte pe semenul său a împlinit legea. Căci porunca: "Să nu săvârşeşti adulter; să nu ucizi; să nu furi; să nu râvneşti", şi toate celelalte se rezumă în aceste cuvinte: "Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (nr. 2196).

Porunca de a-l iubi pe Dumnezeu e cuprinsă în primele trei porunci de pe prima tablă a Decalogului. Porunca de a-l iubi pe aproapele e cuprinsă în celelalte şapte porunci scrise pe a doua tablă.

Aşadar, înainte de a vorbi despre îndatoririle copiilor şi ale părinţilor impuse de porunca a IV-a, trebuie să vorbim despre suprema îndatorire şi a copiilor, şi a părinţilor, care este aceea de a crea o atmosferă de dragoste, de afecţiune, de unitate şi armonie în familie. Luăm cuvântul familie nu numai în înţelesul restrâns al termenului, dar şi în înţelesul larg, adică orice comunitate umană în care unii deţin autoritatea de la Dumnezeu ca să conducă, iar alţii se lasă conduşi. Iubirea într-o familie, într-o comunitate, e o chestiune vitală. Aşa cum o plantă nu poate creşte, nu se poate dezvolta, nu poate ajunge la maturitate fără soare, fără căldură, la fel într-o familie fără căldura iubirii din partea părinţilor, copiii nu se pot dezvolta normal, nu pot ajunge la maturitate umană şi creştină. Şi invers: fără căldura iubirii copiilor, nici părinţii nu se pot dezvolta normal ca părinţi. Spune iarăşi Catehismul: "La rândul lor, copiii vor contribui la creşterea şi la sfinţenia părinţilor lor" (nr. 2227). Nu numai părinţii îşi cresc copiii, dar şi copiii, în felul lor, îşi cresc părinţii. Şi aşa cum pot fi copii rataţi din cauza părinţilor, tot astfel pot fi părinţi rataţi din cauza copiilor. Despre importanţa vitală a iubirii vorbeşte deosebit de frumos Papa Ioan Paul al II-lea într-o omilie din 4 noiembrie 1979:

"Chemarea cea mai mare a omului este chemarea la iubire. Iubirea dă vieţii umane semnificaţia ei definitivă. Ea este condiţia esenţială a demnităţii omului, dovada nobleţei sale sufleteşti. Sfântul Pavel spune că este "legătura desăvârşirii" (Col 3,14). E lucrul cel mai mare în viaţa omului, fiindcă iubirea adevărată poartă în sine dimensiunea veşniciei. E nemuritoare: "iubirea nu se va sfârşi niciodată", citim în Prima Scrisoare către Corinteni (1 Cor 13,8). Omul moare în ceea ce priveşte trupul, fiindcă aceasta este soarta fiecărui om pe pământ, cu toate acestea moartea nu afectează iubirea care s-a dezvoltat în viaţa sa".

Fiindcă familia, după cum spune Conciliul II Vatican, este "biserică familială", semn şi imagine a comuniunii dintre Tatăl şi Fiul în Duhul Sfânt, în timpurile noastre toate forţele iadului s-au dezlănţuit împotriva familiei pentru a lovi în Dumnezeu şi în Biserică, la dispoziţia acestor forţe punându-se marile finanţe ale lumii şi mass-media care în cea mai mare măsură sunt în mâinile duşmanilor lui Dumnezeu. Această campanie a ajuns de-a dreptul furibundă în anul 1994, an pe care Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea l-a declarat Anul Familiei. La 20 februarie a anului 1994, Sfântul Părinte spunea la Angelus:

"Din nefericire, trebuie să constatăm tocmai în acest An al Familiei iniţiative întreprinse de o parte însemnată a mijloacelor de comunicare în masă, care în substanţa lor se dovedesc a fi "anti-familiale". Sunt iniţiative care dau prioritate la ceea ce provoacă descompunerea familiilor, căderea fiinţei umane: bărbat, femeie, copii. Căci numesc bine ceea ce în realitate este rău; şi anume, despărţirile făcute cu uşurătate, infidelităţile conjugale care nu numai că sunt tolerate, dar sunt ridicate în slăvi, divorţurile, amorul liber, sunt uneori propuse ca modele de imitat. La ce serveşte această propagandă şi cui îi serveşte? Din ce izvoare se nasc? "Tot pomul bun - spune Isus - face roade bune, şi tot pomul rău face roade rele" (Mt 7, 17). Aşadar, e vorba de un pom rău pe care omenirea îl poartă în ea, şi pe care îl cultivă cu ajutorul unor uriaşe cheltuieli financiare şi cu sprijinul puternicelor mijloace de comunicare în masă".

Membrii familiei au o obligaţie cu totul aparte de a pune în practică porunca lui Cristos: "Să iubeşti pe aproapele tău". Căci cine-ţi este mai aproape decât cei cu care trăieşti împreună în casă, în comunitate, sub acelaşi acoperiş? Însă în foarte multe cazuri iubirea este o simplă lozincă fără acoperire în practică. Filosoful Bertrand Rusell scria despre un prieten al său că nutrea o mare dragoste pentru omenire şi în acelaşi timp avea o ură plină de dispreţ faţă de cei mai mulţi dintre indivizi: "Iubea omenirea, dar nu putea să suporte lumea".

Ceea ce distruge climatul de iubire şi armonie într-o familie, într-o comunitate, este faptul că iubirea se întemeiază pe iluzie, pe utopie, nu pe realitate. Adică pe iluzia că există o familie, o comunitate perfectă în care toţi sunt desăvârşiţi ca îngerii lui Dumnezeu. Aşa poţi ajunge să-ţi iubeşti iluzia ta, nu lumea reală. Dietrich Bonhoeffer, înainte de a fi închis la Auschwitz, a fost director de seminar la Finkenwalde. Din propria experienţă el şi-a dat seama cât de distrugătoare poate să fie utopia unei comunităţi ideale, desăvârşite, desăvârşit fiind numai Dumnezeu. Scria: "Cine iubeşte propriul ideal de comunitate creştină mai mult decât comunitatea creştină însăşi, va distruge orice comuniune creştină".

La un preot vine odată un bărbat tânăr, abia căsătorit, şi se plânge că e cu desăvârşire deziluzionat de femeia cu care se căsătorise. Ce sperase şi ce aflase! Şi fusese femeia viselor sale! "Dă divorţ", îi spune preotul. Bărbatul rămâne mirat şi chiar scandalizat de un asemenea sfat venit de la un preot. "Cum aşa?". "Uite, continuă preotul, ţi-ai făcut o imagine, o icoană idealizată a femeii perfecte. Dă divorţ de femeia din icoană, pune icoana pe perete, închină-te la ea şi recăsătoreşte-te cu soţia ta adevărată, reală, cu defecte şi calităţi ca toţi oamenii". Aceeaşi deziluzie născută din iluzii utopice o pot trăi şi cei care intră într-o comunitate religioasă, în seminar, în mănăstire, şi văzând că nu găsesc acolo numai îngeri, se întâmplă ca unii să umble din seminar în seminar, din mănăstire în mănăstire, după cum cei căsătoriţi trec din divorţ în divorţ, căutând ceea ce nu există decât în imaginaţia lor.

Dar la fel de distrugător ca şi idealismul utopic este contrariul acestuia: fatalismul cinic. Ultra-realiştii care zic: nu se poate face nimic; s-a încercat totul; nu merge; n-au schimbat lucrurile cei dinaintea noastră, nu o să le schimbăm noi. Şi atunci se trece la privatizare în familie, în comunitate. Fiecare cu buticul lui, cu viaţa lui, cu interesele lui, cu egoismul lui, nutrind dispreţ faţă de toată lumea. O atitudine de pesimism radical născut din principiul. "Cu cât cunosc mai bine oamenii, cu atât iubesc mai mult câinii".

Acestea sunt cele două cauze pentru care toţi în familie, în comunitate, se critică reciproc, se judecă, se condamnă, se acuză unii pe alţii; toată lumea e nemulţumită de toată lumea. Iubirea într-o familie, într-o comunitate, se întemeiază pe un realism sănătos, pe recunoaşterea sinceră că fiecare are limite, slăbiciuni, scăderi omeneşti. Se întemeiază pe încercarea de a-şi vedea fiecare şi de a-şi corecta propriile greşeli, pe suportarea şi iertarea reciprocă, pe corijarea fraternă făcută fără a răni. "Înainte de a te plânge că strada e murdară, zice un proverb oriental, fă curat în dreptul porţii casei tale". Într-o zi se prezintă un tânăr la un eremit şi îi cere sfat: cum ar putea să schimbe lumea aceasta atât de rea şi mizerabilă în mijlocul căreia e condamnat să trăiască? "Tinere, răspunde sfântul monah, nu există decât o cale destul de uşoară şi la îndemâna tuturor: tu să devii bun şi sfânt, eu voi încerca, de asemenea, să fiu bun şi sfânt şi în felul acesta lumea aceasta nenorocită şi mizerabilă va avea cu doi mizerabili mai puţin".

Frumoasă este parafrazarea Psalmului 127 pe care o face psihologul Don Piero Balestro în cartea sa Parlare di amore:

"Dacă temelia unei familii nu este iubirea, puţin contează să construieşti o casă frumoasă!

Dacă temelia unei familii nu este iubirea, puţin contează să faci proiecte mari şi să ai iniţiative multe!

Dacă temelia unei familii nu este iubirea, puţin contează să întăreşti forţele poliţieneşti!

Dacă temelia unei familii nu este iubirea, atunci autoritatea nu este slujire, ci samavolnicie: fără iubire poţi fi autoritar, dar nu poţi avea autoritate.

Dacă într-o familie lipseşte iubirea, puţin contează să te zbaţi ca să agoniseşti şi să trăieşti având mulţi bani. Dacă într-o familie lipseşte iubirea, puţin contează să te îmbraci bine şi să te arăţi, în exterior, fericit; îţi va lipsi întotdeauna bucuria inimii, care este darul lui Dumnezeu".

© 1999 Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti

Sursa: www.Catholica.ro

Contor Accesări: 1258, Ultimul acces: 2026-10-27 09:14:48

Timp total: 0.04s...

[]:1