PORUNCA a II-a - Numele lui Dumnezeu

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

PORUNCA a II-a - Numele lui Dumnezeu

[2005-11-28]

PORUNCA a II-a

Să nu spui numele Domnului Dumnezeului tău în zadar.

Numele lui Dumnezeu
"Să nu spui numele Domnului, Dumnezeului tău în zadar. Căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel care va lua în zadar numele lui" (Ex 20,7).

Numele, onoma în greceşte. Pentru noi modernii nu are nici o importanţă ce nume poartă o persoană. Oricine se poate numi oricum. E o chestie de sentiment şi de modă. Pot fi nume de sfinţi, pot fi nume botanice: Lăcrimioara sau Viorica sau Crenguţa sau Lămâiţă, nume zoologice: Mioara, nume astronomice: Stela sau Stelian, nume de sportivi: Eusebiu, Nadia, sau de vedete de film, sau de muzică uşoară, nume de politicieni - cu ani în urmă unii copii au primit la botez numele de Kennedy -, numele de Lenin şi de Stalin se punea numai la câini şi la cai. Cineva poate să aibă numele de Ion sau Vasile pentru că aşa se chema şi bunicul.

Dar pentru omul antic al Orientului şi pentru Biblie, numele era cu totul altceva. Numele cuiva exprima esenţa persoanei, se identifica cu persoana însăşi. Numele exprima destinul, vocaţia, misiunea omului. Şi a-i schimba numele însemna a-i schimba destinul şi misiunea în lume.

"Tu nu te vei mai numi Avram, ci numele tău va fi Abraham, căci te fac tatăl multor neamuri" (Gen 17,5). "Să nu mai chemi pe nevastă-ta Sarai, ci numele ei să fie Sara. Eu o voi binecuvânta şi îţi voi da un fiu din ea. Da, eu o voi binecuvânta şi ea va fi mama unor neamuri întregi. Chiar împăraţi de popoare vor ieşi din ea" (Gen 17,15).

"Numele tău nu va mai fi Iacob (adică cel, care ţine cu mâna călcâiul altuia), ci te vei chema Israel (cel care luptă cu Dumnezeu), căci ai luptat cu Dumnezeu şi cu oamenii şi ai fost biruitor" (Gen 32,28). Rahela pe când îşi dădea sufletul în chinurile naşterii "i-a dat copilului numele de Ben-Oni (fiul durerii mele), dar tatăl l-a numit Beniamin (fiul dreptei)" (Gen 35,18). Simon devine Petru când primeşte din partea lui Cristos misiunea de a fi piatra de temelie a Bisericii. Saul devine Pavel.

Mai mult, numele unei persoane sau al unei divinităţi are proprietăţi şi potenţialităţi magice. A cunoaşte şi a invoca numele divinităţilor însemna a-i capta forţa, a o domina, a o manipula după bunul plac, în folosul propriu, în scopuri bune sau rele.

Şi iată că, de fapt, porunca a doua a lui Dumnezeu reia porunca întâi şi o completează, o dezvoltă sub alt unghi. Dacă porunca întâi condamnă folosirea magică a chipurilor cioplite devenite idoli, porunca a doua condamnă folosirea magică a numelui lui Dumnezeu. Şi numele lui Dumnezeu poate fi transformat într-un idol. Ca şi în porunca întâi, Dumnezeu îşi apără propria libertate. Aşa cum Dumnezeu nu poate fi capturat şi închis într-o bucată de piatră sau de lemn cioplit, el nu poate fi capturat şi închis într-o formulă, într-un cuvânt, într-un nume, apoi manipulat după bunul plac. Că porunca a doua interzice să se facă din numele lui Dumnezeu un idol, rezultă şi din felul cum este formulată ea. Formularea exactă este: Să nu faci deşert, van, pustiu, numele Domnului Dumnezeului tău. Aluzie directă la idoli numiţi în Biblie deşertăciune, pustiiciune, nimic.

Iahve, numele pe care Dumnezeu îl dezvăluie lui Moise vine, după interpretarea bibliştilor, de la pronumele posesiv Iau sau Iahu care înseamnă "al meu", subînţelegându-se prietenul meu, vecinul meu, însoţitorul meu, sprijinitorul meu. Exact cum se exprimă femeile la ţară: "Când o să vină al meu acasă o să-i spun". Se înţelege bărbatul meu.

În cazul acesta, a invoca numele lui Dumnezeu în rugăciune înseamnă a-l avea pe Dumnezeu aproape, a-l avea ca apărător, însoţitor, sprijinitor. Toate rugăciunile pot fi condensate în această exclamaţie: "Domnul meu şi Dumnezeul meu!"

Însuşi Dumnezeu ne-o spune în Cartea Exodului: "În orice loc în care îmi voi aduce aminte de numele meu, voi veni la tine şi te voi binecuvânta" (20,24).

Dar când devine însăşi rugăciunea păcat împotriva poruncii a doua a lui Dumnezeu? Atunci când se abuzează de numele lui Dumnezeu, atunci când este folosit într-o manieră magică, atunci când se încearcă să se forţeze mâna lui Dumnezeu, atunci când atentăm la libertatea lui, atunci când încercăm să-i captăm forţa împotriva lui şi să o instrumentalizăm impunându-i voinţa noastră, după bunul nostru plac. Atunci când refuzăm să fim slujitorii lui Dumnezeu, încercând să facem din el slujitorul nostru, când ne folosim de numele lui Dumnezeu pentru interese care nu au nimic de a face cu interesele lui Dumnezeu.

Câteva cazuri de invocaţie magică a numelui lui Dumnezeu şi de abuz în folosirea lui la rugăciune le găsim în Evanghelie. Astfel sunt cei pentru care voinţa lui Dumnezeu nu contează nimic în viaţa lor. Dar Dumnezeu e bun totuşi la ceva: să le dea ceva când îi cer, să le stea la dispoziţie. "Nu cine îmi zice mie: "Doamne, Doamne", va intra în împărăţia cerurilor, ci cel care face voia Tatălui meu care este în ceruri" (Mt 7,21).

Magie e rugăciunea celor care se roagă ca păgânii care cred că forţa rugăciunii constă în numărul de cuvinte pe care le rostesc şi nu în iubirea de tată a lui Dumnezeu: "Când vă rugaţi, să nu bolborosiţi aceleaşi vorbe, ca păgânii, cărora li se pare că, dacă spun o mulţime de vorbe, vor fi ascultaţi. Să nu vă asemănaţi cu ei, căci Tatăl vostru ştie de ce aveţi nevoie, mai înainte ca să-i cereţi voi" (Mt 6,7-8).

Magie este rugăciunea ipocriţilor pentru care rugăciune este ocazie de exhibiţionism, un simplu pretext de a se da în spectacol, de a-şi etala evlavia în ochii oamenilor: "Când vă rugaţi să nu fiţi ca făţarnicii, cărora le place să se roage stând în picioare în sinagogi şi la colţurile uliţelor, pentru ca să fie văzuţi de oameni. Adevăr vă spun, că şi-au luat răsplata. Tu însă când te rogi, intră în camera ta şi roagă-te Tatălui tău care este în ascuns. Şi Tatăl tău care vede în ascuns te va răsplăti" (Mt 6,5-6).

Tot în acest exhibiţionism farizeic şi găunos intră acele celebrări şi ceremonii făcute cu mult fast care însă nu au nimic de a face cu slava şi cu interesele lui Dumnezeu; acele liturghii pompoase care servesc ca simplu pretext de etalare a megalomaniei, a vanităţii şi a ambiţiilor omeneşti: "ut videat Deus gloriam hominum" şi nu "ut videat homines gloriam Dei" (ca să vadă Dumnezeu slava oamenilor şi nu ca să vadă oamenii slava lui Dumnezeu). Şi acesta e un abuz în folosirea numelui lui Dumnezeu în rugăciune. E ăcatul în care pot cădea foarte uşor clericii şi politicienii.

Abuz şi instrumentalizare magică a numelui lui Dumnezeu găsim şi la cei care în rugăciune cer de la Dumnezeu ceea ce pot face ei, căutând în rugăciune o soluţie pentru lenea lor.

Un tânăr, dornic de desăvârşire, merge într-o zi pentru direcţiune spirituală la un bătrân sufi (sufi înseamnă mistic musulman). Abia intrat, tânărul spune cu însufleţire: "Învăţătorule, încrederea mea în Dumnezeu este atât de mare încât nici nu mi-am legat cămila pe care am lăsat-o afară". "Nesăbuitule, îi răspunde bătrânul, ieşi imediat şi leagă-ţi cămila. Nu-l deranja pe Dumnezeu cu lucruri pe care le poţi face tu singur".

Dar porunca a doua nu se reduce la a abuza de numele lui Dumnezeu. Ea are o arie mai largă. Scrie Catehismul Bisericii Catolice: "Porunca a doua interzice să se abuzeze de numele lui Dumnezeu, adică folosirea altfel decât se cuvine a numelui lui Dumnezeu, al lui Isus Cristos, al Fecioarei Maria şi al celorlalţi sfinţi" (2146).

Aşadar poate exista un cult greşit, magic al sfinţilor nu numai în ce priveşte imaginile dar şi în ceea ce priveştem folosirea numelui lor în rugăciune. Când? Atunci când îi invocăm în rugăciune fără a urma viaţa şi virtuţile lor. Căutăm să le acaparăm forţa spre a trage profit din ea, profit material, bineînţeles.

În timpuri foarte îndepărtate, cu mult înainte de Prometeu, un om a descoperit secretul aprinderii focului. După această descoperire, şi-a luat uneltele şi a plecat spre nord, unde trăiau, în munţi, nişte triburi care tremurau de frig şi i-a învăţat pe oameni să aprindă focul. Mare fericire pentru acei oameni, să se poată încălzi, să-şi poată pregăti mâncarea. După ce le-a descoperit acest lucru, omul s-a dus în altă parte, şi apoi în altă parte, neaşteptând nici un fel de recunoştinţă. Toată lumea era entuziasmată şi omul devenea tot mai celebru şi mai popular. Doi preoţi, din acele ţinuturi, temându-se să nu le scadă propria popularitate, l-au otrăvit. Ca să nu trezească bănuiala poporului, preoţii au făcu o icoană mare a acelui om, au pus-o pe altarul principal al templului, l-au declarat sfânt şi au spus poporului să-l cinstească şi să-l venereze pe descoperitorul focului. Cu timpul au alcătuit un ritual şi o liturgie pentru venerarea lui şi a uneltelor sale sfinte puse şi ele pe altar ca relicve spre a fi sărutate şi venerate. Zeci de ani, sute de ani s-au rugat oamenii, au venerat acel sfânt şi obiectele folosite de el. Templul devenise neîncăpător pentru mulţimea pelerinilor, dar focul nu mai exista, fiindcă oamenii uitaseră de mult secretul aprinderii focului.

Citind această anecdotă a lui Anthony de Mello ne gândim la atâtea congregaţii religioase care fac eforturi mari să-şi ridice fondatorii la cinstea altarelor, să li se aducă cult liturgic, la venerează moaştele, dar care sunt în agonie, pe cale de dispariţie, fiindcă focul care mistuia inima lor şi pe care ei l-au aprins în lume s-a stins. Ne zbatem şi noi acum şi dorim din toată inima ca fericitul Ieremia şi episcopul martir Anton Durcovici să fie înălţaţi la cinstea altarelor, dar descoperim în noi ceva din focul iubirii de Dumnezeu şi de oameni care au ars în inima lor şi care i-a împins să-şi sacrifice viaţa pentru Dumnezeu? Avem măcar o vagă dorinţă de a imita sfinţenia, curajul, tăria de caracter şi celelalte virtuţi care au strălucit în viaţa lor?

© 1999 Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti

Sursa: www.Catholica.ro

Contor Accesări: 1169, Ultimul acces: 2026-10-28 08:51:37

Timp total: 0.04s...

[]:1