PORUNCA a II-a - Înjurătura

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.06s...

Ştiri şi Evenimente

PORUNCA a II-a - Înjurătura

[2005-11-28]

Decalogul, de pr. Claudiu Dumea

PORUNCA a II-a

Să nu spui numele
Domnului Dumnezeului tău în zadar.

Înjurătura

Suprema profanare a numelui lui Dumnezeu, este, fără îndoială, înjurătura care constă în a pune alături de cuvântul cel mai sublim care poate fi rostit, alături de numele lui Dumnezeu, al sfinţilor, al lucrurilor sfinte, un cuvânt sordid, spurcat, trivial. Împăratul Iosif al doilea pe cei care înjurau îi interna în spitalul de nebuni, căci, judeca foarte logic împăratul, cel care înjură nu poate să iasă din această dilemă: dacă cel care înjură nu crede în Dumnezeu îl înjură pe cineva care nu există şi un asemenea om, evident, nu poate fi cu mintea întreagă. Dacă totuşi crede în Dumnezeu şi îndrăzneşte să-l insulte pe Creatorul şi pe Binefăcătorul său de la care are toate inclusiv limba cu care îl înjură, iarăşi nu poate fi zdravăn la minte.

Cum se explică această oribilă profanare a numelui lui Dumnezeu? E la mijloc ceva satanic. E un reziduu al mentalităţii magice păgâne care subzistă în subconştientul oamenilor chiar dacă sunt botezaţi şi care poate răbufni oricând. În mentalitatea păgână antică, măscările, cuvintele triviale rostite aveau puterea magică de a capta forţele supranaturale ale divinităţilor. Faceţi legătura între trei cuvinte care au aceeaşi origine: măscări, mască, mascaradă. Cine rostea măscări la o mascaradă capta forţele zeului a cărui mască o purta. Dar înjurătura poate fi o expresie a urii directe, satanice împotriva lui Dumnezeu: omul, considerându-se un fel de Prometeu, îl înfruntă pe Dumnezeu, insultându-l în faţă.

Având în vedere înspăimântătoarea răspândire a acestui păcat, tocmai la popoarele creştine - înjură copilul care abia ştie să vorbească, înjură femeile care altădată aveau mai mult bun simţ, înjură intelectualii care odată aveau o anumită educaţie, înjură bătrânii care au înjurat toată viaţa şi coboară în mormânt cu o înjurătură în gură - ne dăm seama cât de adevărată e vorba latinilor: "Corruptio optimi pessima". Se adevereşte cuvântul lui Isus care arată dimensiunile pervertirii la un creştin: "Când Duhul cel rău a ieşit dintr-un om (iar din creştin iese la botez), dacă se întoarce înapoi, aduce cu sine alte şapte duhuri mai rele ca el şi vor fi cele de pe urmă ale acelui om mai rele decât cele dintâi". Evreii nu înjură; pentru cel care înjură este prevăzut în Vechiul Testament pedeapsa cu moartea. Musulmanii nu-l înjură nici pe Allah, nici pe Mahomed; pedeapsa este la fel de severă. Este încă actual cazul cu autorul Versurilor satanice. Autorul cărţii trebuie să stea ascuns şi sub pază serioasă. Tribunalul islamic suprem l-a condamnat la moarte şi orice musulman îl poate omorî pe autorul cărţii care a scris lucruri înjurioase la adresa lui Allah şi a Coranului.

Cu ani în urmă un italian care se afla într-o ţară musulmană l-a înjurat pe Mahomed într-o manieră italiană de a înjura: Cane di Mahometto! Denunţat de un arab, a fost judecat şi condamnat la treizeci de zile de închisoare grea. La proces creştinul s-a apărat cu candoare: " Cum vine asta? L-am înjurat pe Dumnezeu, pe Maica Domnului, pe toţi sfinţii din calendarul creştin şi nu am păţit nimic. Acum pentru un câine de Mahomed, proces, arest, închisoare cu pâine şi apă!"

Desigur că înjurătura nu-l poate lovi pe Dumnezeu. Scrie teologul R. Laurentin: "Dumnezeu este mai puţin lovit de înjurăturile noastre decât am fi noi dacă o furnică s-ar ridica pe cele două labe din spate şi ar striga la noi pe limba ei: porc de om!"

Înjurătura nu-l loveşte şi nu-şi degradează pe Dumnezeu, în schimb îl loveşte şi-l degradează pe omul care înjură. Sunt foarte cunoscute cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: "După cum o piatră aruncată în sus împotriva stelelor nu provoacă nici un rău stelelor ci, căzând înapoi, îl loveşte pe cel care a aruncat-o, tot astfel cine îl înjură pe Dumnezeu, nu-i face lui Dumnezeu nici un rău, ci îşi provoacă sieşi moartea veşnică".

"Nihil horribilius blasphemia quae ponit os suum in caelum" scrie Sfântul Ieronim (nimic nu este mai oribil decât înjurătura, decât gura care insultă cerul).

Gravitatea insultei depinde calitatea persoanei insultate. Una este să insulţi un copil, alta este să-ţi insulţi tatăl sau mama, mai grav este să insulţi un înalt demnitar, extrem de grav este să insulţi un conducător de stat, infinit de grav este să-l insulţi pe Dumnezeu cel infinit, care nu este numai stăpânul, creatorul, binefăcătorul suprem, dar este Tatăl cel bun şi iubitor de oameni. Bine a spus cine a spus, că omul care înjură nu are demnitatea unui câine. Câinele nu-şi muşcă niciodată stăpânul ci îl apără, iar când turbează, câinele din instinct, fuge de acasă, ca nu cumva, atunci când nu-şi mai dă seama pe cine muşcă, să muşte mâna stăpânului.

Scuzele pe care le aduc cei care înjură sunt absolut puerile şi nu au nici o valoare: am fost nervos, am fost beat, m-am obişnuit să înjur, n-am intenţionat să-l ofensez pe Dumnezeu. Cine insultă pe un semen al său şi este dat în judecată pentru ultraj nu se poate justifica la proces spunând: am fost nervos, am fost beat, m-am obişnuit să insult, n-am intenţionat să ofensez; răspunde fapta sa şi trage pedeapsa. Când e vorba de Dumnezeu lucrurile nu stau altfel.

Pentru extirparea înjurăturii s-au folosit diferite metode. În primul rând, sancţiuni legale dintre cele mai diferite. Împăratul Carol cel Mare a prescris pentru înjurătură pedeapsa cu moartea. Împăratul Frederic al IV-lea bătaia cu vergi. Sfântul Ludovic al Franţei celui care înjura îi marca buza de jos cu fierul roşu. O ordonanţă din anul 1347 prevedea tâierea buzei superioare la a doua înjurătură şi tăierea limbii la a patra. Această legislaţie a rămas în vigoare în Franţa până la Ludovic al XV-lea. În celelalte ţări ale Europei i se aplicau celor care înjurau cele mai variate pedepse: smulgerea limbii, perforarea limbii cu ace, trimiterea la galere, bătaia cu vergi. În unele părţi, cei care înjurau erau închişi în coşuri şi lăsaţi de mai multe ori la fund în apă, în alte părţi erau purtaţi goi pe stradă în timp ce erau loviţi cu biciul. În alte părţi erau expuşi public în timpul liturghiei la poarta bisericii cu funia la gât, în alte părţi erau însemnaţi pe frunte cu fierul roşu, pe vremea lui Mussolini în Italia înjurătura în public se amenda cu 500 de lire (lira era mult mai puternică decât astăzi).

Pentru eliminarea înjurăturii s-au încercat şi diferite metode transfer, adică de înlocuire a înjurăturii cu alte cuvinte şi expresii nevinovate. Mult succes a avut în Franţa încercarea Pr. Coton, iezuit, duhovnicul regelui Henric al IV-lea. Una din înjurăturile francezilor era Jarnidieu - prescurtarea lui Je renie Dieu (mă lepăd de Dumnezeu). Coton a propus, şi cu ajutorul regelui a reuşit să o înlocuiască în popor, cu înjurătura nevinovată Jarnicoton - prescurtarea lui Je renie Cotton (mă lepăd de Coton).

Metodele bazate pe frică pot descuraja înjurătura. Se spune că metodele drastice impuse de Mussolini au avut efecte bune la italieni. Dar adevărata metodă este alta: trebuie educaţi creştinii la o adevărată cunoaştere şi la o adevărată iubire a lui Dumnezeu. Cine îl iubeşte pe Dumnezeu şi se roagă lui cu sinceritate nu simte nevoia de a-l înjura.

Înjurătura la poporul nostru, inclusiv la catolici, a luat proporţii incredibile în ultima vreme, dar se pare că toată lumea s-a imunizat, s-a obişnuit, s-a resemnat, a devenit insensibilă la această tristă realitate. E ca şi cum nu ar exista problema înjurăturii, ca şi cum aceasta nu ar fi o problemă. În ultimii nouă ani de când Biserica a dobândit libertatea de expresie a apărut vreo carte, s-a scris vreun articol în ziarele şi revistele religioase, s-a adus discuţia la emisiunile de radio şi televiziune, s-a luat vreo atitudine, vreo iniţiativă oficială împotriva înjurăturii? Un exemplu vrednic de laudă avem în această privinţă în Italia anilor `20-`30: marea cruciadă de dimensiune naţională împotriva înjurăturii. O uriaşă mişcare patronată de Pius al XI-lea în care s-a angajat guvernul, generali de armată, intelectuali, artişti, o mişcare ce a mobilizat toate clasele sociale. Iniţiative pe toate planurile: rugăciuni, congrese, publicaţii, conferinţe, instrucţii mai ales în şcoli. Marconi a pus la dispoziţie staţia sa de emisie radio - de abia se inventase - pentru a sensibiliza şi conştientiza poporul întreg în faţa flagelului înjurăturii. Iniţiativa a pornit de la un laic din Verona: Amedeo Balzaro, un mason convertit, autorul unei celebre cărţi: Guerra alla blasfemia!. Ideea acestei cruciade i-a venit la o audienţă generală cu directorii Apostolatului Rugăciunii la Papa Benedict al XV-lea, când în discursul său, Papa a deplâns acest viciu foarte răspândit şi a propus o contraofensivă de ispăşire şi de rugăciune.

Ne pregătim pentru intrarea în mileniul al treilea. Vă invit să reflectaţi la tot ce se poate face concret pentru ca tot poporul nostru să intre în mileniul al treilea fără înjurături. Ar fi păcat ca aceşti ultimi trei ani de pregătire pentru mileniul al treilea să fie ani de vorbe goale, de demagogie sterilă.

--------------------------------------------------------------------------------

Jurăminte şi voturi

"Numele lui Dumnezeu este mare acolo unde este rostit cu tot respectul datorat măreţiei şi maiestăţii sale. Numele lui Dumnezeu este sfânt acolo unde este invocat cu veneraţie şi cu teama de a nu-l ofensa"
Sfântul Augustin
Sunt două acte religioase în care numele lui Dumnezeu este rostit cu tot respectul datorat măreţiei şi maiestăţii sale: aceste acte sunt jurământul şi votul.

A face un jurământ înseamnă a invoca numele lui Dumnezeu, adică pe Dumnezeu, luându-l drept martor şi garant că ceea ce se spune şi se promite este adevărat.

Numele lui Dumnezeu poate fi invocat în jurământ direct sau indirect, cerând o pedeapsă a lui Dumnezeu în caz că se jură fals. Sunt expresiile pe care le auzim rostite la tot pasul cu atâta uşurătate: să mor, să crăp, să-mi sară ochii, să mă trăsnească Dumnezeu, să mă bată Dumnezeu, să-nţepenesc, să nu văd ziua de mâine, să n-ajung, să n-am parte, şi aşa mai departe. Adesea jurământul este întărit printr-un gest solemn şi spectacular: se jură cu mâna pe piept, sau pe cruce, sau pe Biblie. Evident că jurământul ateilor, în care nu se invocă numele lui Dumnezeu, care se face, de pildă, cu mâna pe drapel, sau pe constituţie, nu are nici o valoare, e un simulacru, afară de cazul că se face din drapel un dumnezeu.

La toate popoarele pământului (antice şi moderne), civilizate sau barbare, jurământul este considerat drept lucru sacru: sacramentum, cum spuneau romanii. Termen preluat de creştinism cu referire la jurămintele făcute la botez. Grecii antici jurau pe zeii din Olimp, romanii pe Jupiter Capitolinul. Respectarea jurământului era la romani semnul nobleţei supreme, încălcarea lui era semnul infamiei supreme. A rămas celebru cazul generalului Marcu Attilius Regulus care a fost luat prizonier de către cartaginezi în primul război punic. A fost condamnat la şase ani de temniţă, supus la cele mai grele umiliri. Între timp, soarta războiului s-a schimbat şi cartaginezii sunt nevoiţi să trimită o delegaţie la Roma spre a cere armistiţiul. L-au însărcinat tocmai pe Regulus cu misiunea de a merge şi de a cere pacea. Înainte de a pleca la Roma, cartaginezii i-au cerut să facă jurământ că se va întoarce în închisoare după ce îşi va fi încheiat misiunea. Ajuns la Roma, generalul, în loc să negocieze pacea, i-a îndemnat pe senatori să continue războiul până la victoria definitivă. Propunerea lui a fost primită. Toţi au încercat să-l convingă să nu se mai întoarcă la Cartagina unde îl aştepta cu siguranţă moartea. Dar generalul a răspuns rudelor, prietenilor, Marelui Preot: "Ştiu că la Cartagina mă aşteaptă moartea. Dar nu mă tem de chinuri cât mă tem de infamia sperjurului. Am jurat că mă voi întoarce la Cartagina şi trebuie să mă întorc. Restul, las în grija zeilor". Şi fără să-şi vadă măcar soţia şi copiii, s-a îmbarcat pe corabie şi s-a întors la Cartagina unde îl aştepta condamnarea la moarte.

Sfânta Scriptură este plină de jurăminte. Iosif, în Egipt, i-a promis cu jurământ tatălui său Iacob că, după moarte, va duce trupul tatălui său şi îl va înmormânta în ţara sa. David şi Ionatan şi-au întărit cu jurământ alianţa dintre ei. David i-a promis cu jurământ Bersabeei că Solomon îi va urma în scaunul de domnie. E adevărat că Isus a spus în predica de pe munte: "Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: Să nu juri strâmb, ci să împlineşti faţă de Domnul jurămintele tale. Dar eu vă spun: Să nu juraţi nicidecum; ... Felul vostru de a vorbi să fie: da?, da; nu?, nu. Ce este mai mult vine de la Cel Rău" (Mt 5,33-37).

Prin aceste cuvinte Isus nu a interzis cu desăvârşire jurământul, ci a voit să spună că ucenicii săi trebuie să fie atât de sinceri, să iubească până într-atât adevărul încât să nu fie nevoiţi niciodată să recurgă la jurământ. Sfântul Pavel în mai multe rânduri îl ia pe Dumnezeu martor că spune adevărul: "Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Cristos care este binecuvântat în veci îmi este martor că nu mint" (2Cor 11,31). "Martor îmi este Dumnezeu că vă iubesc pe toţi cu dragoste nespusă în Isus Cristos" (Fil 1,8).

Condiţiile unui jurământ corect le pune însuşi Dumnezeu prin cuvintele profetului Ieremia: "Jurabitis in veritate, in iudicio et in iustitia" (Ier 4,2). (Veţi jura întru adevăr, întru judecată şi dreptate). A-l chema pe Dumnezeu ca martor la o minciună, fie că ceea ce juri nu este adevărat, fie că nu a de gând să duci la îndeplinire ceea ce juri, se cheamă sperjur. A jura cu mâna pe Biblie, cum fac şefii de stat, miniştrii, înalţii demnitari şi a practica lucruri condamnate de Biblie, e sperjur. Faptul că Dumnezeu îi pedepseşte adesea chiar în lumea aceasta pe cei care jură fals, întreţine o anumită teamă şi reţinere în sufletele oamenilor. E foarte cunoscut în istorie cazul Sfântului Narcis, patriarhul bisericii din Ierusalim. Trei desfrânaţi l-au acuzat pe patriarh de un păcat oribil pe care îl săvârşiseră ei înşişi şi s-au jurat: "Să dea Dumnezeu să mă ardă focul dacă mint" - a spus unul. "Să dea Dumnezeu să mă lovească epilepsia dacă mint" - a spus al doilea. "Să dea Dumnezeu să-m pierd amândoi ochii dacă mint" - a spus al treilea. Patriarhul a fost izgonit din Ierusalim. La puţină vreme celui dintâi i-a ars casa şi a murit în flăcări el şi toată familia lui. Pe cel de-al doilea l-a lovit epilepsia. Cel de-al treilea, văzând ce li s-a întâmplat celorlalţi doi, a fost cu prins de frică şi remuşcare şi a plâns până ce şi-a pierdut vederea.

Întru judecată. Adică cu prudenţă, cu discernământ, pentru lucruri serioase, nu pentru nimicuri. În trecut creştinii jurau numai în biserică, în faţa altarului, ţinând post înainte de a depune jurământul, acordând acestui act religios un respect asemănător cu cel datorat Euharistiei.

Întru dreptate. Ceea ce juri trebuie să fie drept, corect, onest, îngăduit. Nedrept a jurat Irod când i-a promis fiicei Irodiadei că orice îi va cere îi va da, chiar şi capul unui om nevinovat. În această categorie intră jurământul de răzbunare, jurământul depus la intrarea în societăţi secrete: în masonerie, în secte satanice.

Cât priveşte votul, acesta nu se deosebeşte mult de jurământ şi adesea în Sfânta Scriptură le găsim împreună. Deosebirea cea mai importantă este că prin jurământ promitem ceva oamenilor, prin vot promitem ceva lui Dumnezeu. Cele mai cunoscute voturi sunt cele de a observa cele trei sfaturi evanghelice: ascultarea, sărăcia şi castitatea desăvârşită. De foarte multe ori, voturile sunt făcute lui Dumnezeu condiţionat: promisiunea este împlinită în cazul că o rugăminte este ascultată. Un asemenea vot a făcut Iacob când fugea în Mesopotamia din faţa fratelui său Esau; îl va îndeplini caz că se întoarce teafăr şi sănătos înapoi; deasemeni locuitorii Betuliei înconjuraţi de armata asiriană, Iona în pântecele balenei, Ana, soţia lui Elcana, în caz că primeşte un copil. Domnitorii noştri făceau vot să construiască o biserică sau o mănăstire în cazul în care câştigau un război. Bisericile şi sanctuarele sunt pline de ex-voturi. Desigur că nu trebuie promis lui Dumnezeu un lucru care este rău. În acest sens avem un exemplu clasic în Sfânta Scriptură. E cazul generalului Iefte care, pornind la război împotriva amoniţilor, a promis că, dacă câştigă războiul, îi sacrifică lui Dumnezeu prima fiinţă pe care o întâlneşte în cale după victorie. Cea dintâi care îi iese în cale după victorie, cântând şi dansând fericită, este propria fiică, unica lui fiică pe care o jertfeşte (Judita 1,10-11).

Înainte de a-i promite ceva lui Dumnezeu trebuie să reflectăm bine, ca să nu ne punem în situaţia de a nu respecta promisiunea. Un tânăr evlavios intenţiona să facă lui Dumnezeu votul de a recita zilnic rozariul. Vine să ceară sfat de la Sfântul Francisc de Sales. Acesta îi laudă intenţia bună, dar îl sfătuieşte să nu facă votul. Tânărul rămâne surprins şi îi zice: "Dar dumneavoastră nu aţi făcut când eraţi tânăr votul de a recita zilnic rozariul? Dacă l-aţi făcut dumneavoastră de ce nu l-aş face şi eu?" "Vezi, spune sfântul, e tocmai acel cuvânt: tânăr. Tinereţea hotărăşte nu prudenţa. Eu l-am făcut când eram tânăr. Acum, că am îmbătrânit, ţie nu-ţi recomand să-l faci. Nu zic să nu spui rozariul în fiecare zi. Dar dacă nu-l vei spune într-o zi nu vei face nici un păcat. În schimb, altfel stau lucrurile dacă faci vot".

Sfântul episcop îi spunea tânărului ceea ce însuşi Dumnezeu ne spune în Cartea Ecleziastului: "Nu te grăbi să deschizi gura ta şi inima ta să nu se pripească să scoată o vorbă înaintea lui Dumnezeu, că Dumnezeu este în ceruri iar tu pe pământ; pentru aceasta să fie cuvintele tale puţine... Dacă ai făcut un jurământ lui Dumnezeu, nu pierde din vedere să-l împlineşti, că nebunii nu au nici o trecere; tu însă împlineşte ce ai făgăduit. Mai bine să nu făgăduieşti, decât să nu împlineşti ce ai făgăduit" (5,1-4).

© 1999 Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti

Sursa: www.Catholica.ro

Contor Accesări: 1279, Ultimul acces: 2026-10-28 09:35:11

Timp total: 0.07s...

[]:1