© 2005-2026 BISERICI.org
© 2005-2026 BISERICI.org
Timp stanga: 0.03s...
Preoţia, vocaţia cerească (II)[2005-11-25]Motto: "Această misiune pe care Domnul a încredinţat-o Păstorilor Poporului său este o adevărată slujire" (Lumen Gentium, art. 24).Introducere Într-un vechi comentariu la epistola către evrei a Sfântului Apostol Paul, Sfântul Thoma d'Aquino sublinia faptul că: "Într-adevăr, Cristos este singurul preot adevărat, ceilalţi nefiind decât slujitorii ei". Cu alte cuvinte, preoţia ministerială (sau sacramentală) este posibilă numai în şi prin Mântuitorul Isus Cristos. Conform învăţăturii clasice a Bisericii, preotul trăieşte şi acţionează in persona Christi Capitis. În enciclica Mediator Dei (citată în Catehismul Bisericii Catolice, art. 1548), papa Pius al XII-lea afirma următoarele: "Este acelaşi Preot, Cristos Isus, al cărui rol îl îndeplineşte cu adevărat slujitorul sacru. Dacă acesta este cu adevărat asimilat Marelui Preot datorită consacrării sacerdotale pe care a primit-o, el se bucură de capacitatea de a acţiona prin puterea lui Cristos însuşi, pe care îl reprezintă (virtute ac persona ipsius Christi)". Responsabilitatea sacerdoţilor faţă de credincioşii care alcătuiesc turma lor, dar şi faţă de toţi ceilalţi oameni, nu poate fi niciodată descrisă în mod satisfăcător. Dacă citim Tratatul despre preoţie al Sfântului Ioan Gură de Aur întrezărim ceva din măsura unei vocaţii cu adevărat cosmice şi paradisiace. De aceea înţelegem de ce, în vechea tradiţie ecleziastică, întâlnim adesea bărbaţi cu viaţă sfântă care fugeau de hirotonie: nu din dispreţ faţă de preoţie, ci dintr-o înţelegere justă a responsabilităţii uriaşe pe care preoţia o implică. Pe de altă parte, înţelegem de ce nu contează, concret, numărul preoţilor hirotoniţi cât calitatea angajării lor şi a slujirii pe care o exercită. Cuprins În ceea ce priveşte modul în care preoţia e înţeleasă în lumea de azi, descreştinată şi secularizată (adesea până la ateizarea completă), surprindem două erori principale care sunt adesea prezente în minţile noastre şi ale multora dintre ceilalţi oameni. Prima dintre aceste erori, prezentă mai ales în sânul comunităţii celor credincioşi, e cea care vede în preot un soi de superman, un supraom care nu poate greşi niciodată şi care este perfect în tot ceea ce face. Evident, pericolul pe care o asemenea eroare - prin exces - îl prezintă este exact opusul a ceea ce ea pare a pretinde: supralicitând calitatea preoţilor, la prima slăbiciune constatată credincioşii care gândesc astfel ajung să se îndoiască de preoţia însăşi, contribuind totodată la pasivitatea deplină a celor păstoriţi. Dacă preotul le poate face pe toate în materie religioasă, la ce bun să ne străduim şi noi, laicii, să ne cunoaştem şi să ne exercităm obligaţiile? Iată o mentalitate foarte răspândită în ţara noastră, unde laicii par că nu există. De fapt, Magisteriul Bisericii are o învăţătură mult mai realistă despre preoţia ministerială. Iată care este această: "Prezenţa lui Cristos în slujitorul sacru nu trebuie înţeleasă ca şi cum acesta ar fi apărat împotrivă tuturor slăbiciunilor omeneşti, a spiritului de dominare, a greşelilor, chiar a păcatului. Puterea Duhului Sfânt nu garantează toate actele preoţilor în acelaşi fel. În timp ce în administrarea Sacramentelor această garanţie este dată astfel încât nici chiar păcatul slujitorului sacru nu poate împiedica rodul harului, există multe alte acte în care amprenta omenească a preotului lasă urme care nu sunt întotdeauna semnul fidelităţii faţă de Evanghelie şi care pot dăuna, aşadar, rodniciei apostolice a Bisericii" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 1550). Da. Chiar şi preoţii pot greşi. Exact ca în pilda talanţilor, cel care primeşte un anumit dar, mai ales unul de cel mai mare preţ - cum este harul preoţiei - trebuie să facă un efort total spre a fructifica acel dar în slujirea sa. Pentru a înţelege ceva din aceste lucruri delicate şi, totodată, importante, trebuie să ne uităm spre modelul de excepţie a unui mare preot, Sfântul Jean Maria Vianney (cunoscut drept Parohul din Ars). De o urâţenie fizică proverbială, incapabil să citească o pagină de filosofie sau de teologie creştină, el este considerat astăzi modelul sacerdotului dăruit pe deplin slujirii sale. Ajuns într-un cătun decimat de patimi sufleteşti şi de necredinţă, aşa cum sunt azi mai toate satele şi oraşele noastre, Jean Maria Vianney se angajează într-o predicare înflăcărată şi severă, precum altădată Mântuitorul Cristos împotriva relelor vremii sale. Fără a face nici un compromis cu compromisurile credincioşilor, el obţine efecte contrare aşteptărilor: în loc să îndepărteze enoriaşii prin intransigenţa sa, mulţimi imense încep să-l caute. Pesemne că totdeauna lumea simte când cineva îi oferă cu adevărat şansa mântuirii: acest preot urât şi greoi la minte arată de efecte incredibile are harul lui Dumnezeu în sufletul celui care-l face lucrător. Dar cum? Cum poate fi pus în lucrare talantul divin? Mijloacele sunt cele ştiute dintotdeauna: printr-o asceză deplină (se hrănea numai cu cartofi fierţi şi nişte plăcinte de post), printr-o viaţă de rugăciune şi de contemplaţie totală (uneori rămânea ore întregi în adoraţie în faţa Prea Sfântului Sacrament - cum făcea şi episcopul nostru martir Anton Durcovici), dar şi printr-o mare dăruire pentru credincioşii săi. Spovedind zi şi noapte, primind mărturiile a mii de păcătoşi, el dovedea o iubire asemănătoare iubirii Mântuitorului Isus Cristos pentru sufletele oamenilor din toate timpurile. Iată deci un bun exemplu despre ce înseamnă să pui în lucrare talantul! Cealaltă eroare împotriva Preoţiei ministeriale decurge din minimalizarea până la eliminare a calităţii absolut deosebite a harului pe care ea îl presupune. Venind mai ales din partea celor care trăiesc în afara Bisericii Mântuitorului Isus Cristos, această eroare decurge din dispariţia completă a simţului sacrului şi a simţului moral, fenomen denunţat de pontifi precum Pius al XII-lea şi Ioan Paul al II-lea drept una din cele mai mari catastrofe în sânul umanităţii secolului XX. Lipsiţi de simţul sacrului, adânc îngropat prin păcatele în care trăiesc, cei mai mulţi dintre oamenii moderni resping prezenţa lui Cristos în sufletele slujitorilor săi. Concluzii Din păcate, oamenii se împart în cele două categorii menţionate în Apocalipsa Sfântului Ioan sau în alte cărţi sacre ale Bibliei, în funcţie de opţiunea lor în favoarea lui Dumnezeu sau a duşmanilor acestuia: fiii lui Dumnezeu şi fiii diavolului. Deşi pare o învăţătură cam tare pentru relativismul de azi, acest adevăr ne obligă să înţelegem şi să ne reamintim că cel care este preot al lui Cristos nu se poate aştepta să fie tratat altfel decât stăpânul său, care a fost ucis prin răstignire. În acelaşi timp noi, credincioşii, trebuie să înţelegem câtă nevoie avem unii de alţii! Noi, fără harul preoţiei ministeriale nu ne putem mântui; Mântuitorul Cristos a încredinţat preoţilor puterea de a lega şi a dezlega păcatele noastre. În schimb ei, preoţii, au nevoie de sprijinul nostru. În primul rând un sprijin menit să-i împiedice să devină administratori, manageri, organizatori etc. mai mult decât oameni ai rugăciunii şi ai contemplaţiei. Chiar dacă au funcţii de conducere şi călăuzire în Biserică, acestea nu trebuie să le devină o povară. Noi, laicii, trebuie să ne asumăm responsabilităţi specifice menite să confere preoţilor posibilitatea de a trăi vieţi asemănătoare celei a Mântuitorului Isus Cristos şi sfinţilor asemenea Parohului din Ars. Robert Lazu Sursa: www.Catholica.ro Contor Accesări: 1169, Ultimul acces: 2026-10-28 06:13:11
|
Timp total: 0.04s...
[]:1
