PORUNCA I

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

PORUNCA I

[2005-11-19]

Decalogul, de pr. Claudiu Dumea

Eu sunt Domnul Dumnezeul tău.
Să nu ai alţi dumnezei în afară de mine.
Să nu-ţi faci chip cioplit
casă te închini lui.

"Eu sunt Domnul Dumnezeul tău"

Primele trei porunci ale Decalogului scrise pe prima tablă de piatră, întrucât se referă la Dumnezeu, pot fi sintetizate în cuvintele lui Isus: "Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău. Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă" (Mt 22,37-38). Iar sinteza celorlalte şapte porunci scrise pe a doua tablă de piatră, care se referă la aproapele, o avem în cuvintele pe care Isus le rosteşte în continuare: "Iar a doua (poruncă), asemenea ei (celei dintâi), este: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi! În aceste porunci se cuprinde toată Legea şi Profeţii" (Mt 22,39-40).

După cum cele două porunci ale lui Isus care exprimă o singură iubire sunt de nedespărţit, de nedespărţit sunt şi cele două table ale unicului Decalog. Ordinea priorităţilor e clară: Dumnezeu, apoi omul. Şi nu numai că ultimele şapte porunci decurg din primele trei, dar trebuie să spunem că ultimele nouă porunci emană din prima poruncă: "Eu sunt Domnul Dumnezeul tău".

Un sociolog francez, Jean Stoetzel, a făcut în anul 1981 o anchetă asupra religiozităţii în nouă ţări din Europa. Rezultatele anchetei prezentate în cartea sa "Valorile timpului de faţă" arată, printre altele, că în mentalitatea europenilor, ordinea priorităţii în ceea ce priveşte poruncile Decalogului e cu totul alta decât cea pe care ne-o prezintă Biblia. Pentru cei mai mulţi, primele trei porunci nu contează nimic sau aproape nimic. Sunt luate în considerare ultimele şapte. În ordine: pe primul loc se situează porunca a cincea: Să nu ucizi; exclus fiind avortul care nu intră în nici o poruncă. Pe locul doi, porunca a şaptea: Să nu furi. Pe locul trei, porunca a patra: Să-ţi respecţi părinţii. Pe următorul loc porunca a opta: Să nu mărturiseşti strâmb. Apoi a zecea: Să nu doreşti lucrurile aproapelui. Pe ultimele locuri poruncile a şasea şi a noua: Să nu faci fapte necurate; Să nu doreşti femeia aproapelui tău.

"Eu sunt Domnul Dumnezeul tău". Porunca întâi a lui Dumnezeu ne atrage atenţia mai presus de toate asupra celei mai grave probleme a timpurilor noastre, problemă nemaiîntâlnită nicicând în istoria omenirii: ateismul, ateismul în masă. E însuşi Conciliul cel care trage semnalul de alarmă când afirmă: "Mulţi dintre contemporanii noştri nu percep în nici un fel legătura intimă şi vitală cu Dumnezeu, sau o resping în mod explicit, aşa încât ateismul se numără printre cele mai grave aspecte ale timpului nostru" (GS 19).

Credinţa în Dumnezeu este un dar, o comoară pe care ne-o dă Dumnezeu, dar o comoară pe care omul trebuie să o caute şi să o dezgroape. Acest lucru îl ilustrează Mircea Eliade prin anecdota pe care o găsim în cartea sa "Mituri, vise şi mistere":

"Evlaviosul rabin Eisik din Cracovia a avut un vis în care i se poruncea să meargă la Praga unde, sub marele pod care duce la castelul regal, va găsi o comoară ascunsă. Visul s-a repetat de trei ori şi rabinul a decis să plece. Ajuns la Praga, a găsit podul, dar cum era păzit zi şi noapte de santinele, Eisik nu a îndrăznit să sape. Fiindcă continua să dea târcoale podului, a atras atenţia căpitanului gărzii care l-a întrebat cu amabilitate dacă pierduse ceva. Cu toată simplitatea rabinul i-a povestit visul. Ofiţerul a izbucnit în râs: «Ah! sărmanul de tine!, i-a zis, tu ţi-ai tocit pingelele făcând atâta drum pur şi simplu pentru un vis? Oare un om cu capul pe umeri crede într-un vis?» Dar şi ofiţerul auzise un glas care îi spunea în vis: «Îmi vorbea din Cracovia, îi mărturiseşte rabinului, şi îmi poruncea să merg acolo şi să caut o comoară preţioasă în casa unui rabin cu numele de Eisik, Eisik fiul lui Iekel. Ar fi trebuit să descopăr comoara într-un ungher prăfuit unde era îngropată îndărătul sobei». Dar ofiţerul nu a dat crezare glasului auzit de mai multe ori în vis, era un om cu capul pe umeri. Rabinul s-a înclinat profund şi s-a grăbit să se întoarcă la Cracovia. A săpat în ungherul părăsit al casei şi a descoperi comoara care a pus capăt sărăciei sale".

Unde e ascunsă această comoară? Unde îl descoperim pe Dumnezeu? În cele două locuri spre care, privind, filosoful Kant era cuprins de uimire şi respect: în cerul înstelat de deasupra noastră şi în legea morală dinlăuntrul nostru, în Decalogul săpat de Creator în inima noastră. Cuvinte lăsate de filosoful german să fie scrise pe mormântul său după moarte.

Mai întâi cerul înstelat, armonia cosmică, miliardele de corpuri cereşti care se mişcă după legi precise şi care reclamă neapărat un Legislator.

La Congresul internaţional medical ţinut în Vatican zilele trecute (28-30 noiembrie 1996) Dr. Ermanno Pavesi, profesor la două universităţi din Germania şi Elveţia, a făcut o extrem de interesantă şi documentată expunere intitulată "Inteligenţa universului" în care a arătat clar că, potrivit calculelor riguros ştiinţifice, este absolut exclus ca universul să aibă ca explicaţie a funcţionării sale hazardul, întâmplarea: universul nu se explică fără o inteligenţă care să-l fi proiectat, să-l fi programat.

Într-una din poeziile sale Charles Péguy pune pe buzele lui Dumnezeu aceste cuvinte:

"Credinţa (zice Domnul) nu mă miră. Eu strălucesc atât de puternic în creaţia mea - în soare, în lună şi în stele, în aştrii firmamentului şi în peştii mării -, încât, pentru a nu crede e necesar ca acei sărmani oameni (ateii) să se siluiască, să se tortureze, să se chinuiască, să se împotrivească lor înşişi. Să se înţepenească. Să meargă de-a'ndărătălea" (Porticul misterului celei de a doua virtuţi).

În al doilea rând, pe Dumnezeu îl descoperim în noi înşine, în acest cosmos interior pe care puţini oameni îl explorează.

"Într-o bună zi lui Dumnezeu i s-a făcut silă de oameni. Prea îi rodeau urechile cerându-i necontenit tot felul de nimicuri şi de lucruri stupide. Şi atunci a hotărât să se ascundă pentru puţin timp. I-a chemat pe toţi sfetnicii săi şi i-a întrebat: «Unde trebuie să mă ascund? Care e locul cel mai potrivit?» «Pe piscul celui mai înalt munte de pe pământ», i-au răspuns unii. «Nu, ascunde-te în adâncul mării, acolo nimeni nu te va găsi», i-au răspuns alţii. «Ascunde-te pe partea întunecoasă a lunii, acesta e locul cel mai bun. Cine va reuşi să te găsească acolo?», şi-au dat cu părerea alţii. Atunci Dumnezeu s-a îndreptat către îngerul său cel mai inteligent şi l-a întrebat: «Tu ce mă sfătuieşti? Unde să mă ascund?» Îngerul inteligent i-a răspuns zâmbind: «Ascunde-te în inima omului! E singurul loc unde oamenii nu merg!»" (Anthony de Mello).

La Conciliul I din Vatican s-a definit: "Dumnezeu, începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor poate fi cunoscut în mod sigur cu lumina naturală a minţii omeneşti prin intermediul lucrurilor create" (Ses. III, cap. 2).

Şi atunci cum se explică ateismul? De fapt, în general, nu e vorba de un ateism în adevăratul înţeles al cuvântului. Nu e vorba de un act al minţii, ci de un act al voinţei prin care Dumnezeu este refuzat: Doamne, tu exişti, dar nu am nevoie de tine. Iată rugăciunea ateului. E rugăciunea blasfemă cântată de celebrul cântăreţ francez Jacques Prévert: "Tatăl nostru care eşti în ceruri, rămâi acolo unde eşti".

Ateismul este de fapt idolatrie. Omul se autoidolatrizează luând locul lui Dumnezeu. Păcat luciferic pe care modernii îl numesc umanism ateu despre care Conciliul vorbeşte astfel: "omul îşi este sieşi scop, se declară singurul făuritor şi creator al propriei istorii" (GS 20).

Această atitudine de autonomie luciferică, absolută a creaturii care ia locul Creatorului apare în special în timpurile noastre în marxism şi existenţialism. Pentru marxişti omul se realizează ca om recuperându-şi substanţa divină înstrăinată şi pusă în Dumnezeu: cu cât omul pune mai mult în Dumnezeu, cu atât mai mult se goleşte pe sine. Numai un om sărac are un Dumnezeu bogat. Iar J. P. Sartre, existenţialistul, punea pe buzele unui personaj din romanul său "Muştele" aceste cuvinte: "Nu mai e nimic în cer, nici bine nici rău, nici cineva care să-mi dea ordine".

Pe Dumnezeu îl descoperim cu mintea noastră: dar aceasta e filosofie şi nu credinţă. Credinţa apare atunci când îl acceptăm pe Dumnezeul revelat nouă în Cristos. Un mare număr de atei nu-l resping pe Dumnezeul adevărat, ci un idol, adică pe dumnezeul imaginat şi făurit de mintea lor, după chipul şi asemănarea lor.

Or, Dumnezeul adevărat, descoperit de Cristos este, cum se exprimă D. Bonhoeffer un "Dumnezeu care se lasă izgonit din lume, pe cruce, un Dumnezeu neputincios şi slab în lume care aşa şi numai aşa rămâne cu noi şi ne ajută... Aici se află diferenţa hotărâtoare faţă de toate celelalte religii ale lumii. Simţul religios al omului îl împinge, la nevoie, către puterea lui Dumnezeu în lume, Dumnezeu este Deus ex machina. Biblia îi împinge pe oameni către neputinţa şi suferinţa lui Dumnezeu: numai un Dumnezeu care suferă ne poate veni în ajutor".

Sfântul Augustin ne descrie cum Dumnezeu l-a eliberat de idolii minţii sale în momentul când i-a dat harul credinţei: "Când, fără să-mi dau seama, mi-ai luat capul în braţele tale şi mi-ai închis ochii ca să nu mai văd lucrurile deşarte, nesăbuinţa mea a dispărut. M-am trezit în tine şi te-am văzut, infinit dar diferit, o vedenie ce nu venea de la carne" (Conf 7,14).

În sfârşit, să fim conştienţi că o anumită răspundere pentru fenomenul ateismului o putem avea noi înşine, căci în geneza şi răspândirea ateismului, ne spune iarăşi Conciliul: "credincioşii pot avea un rol deloc neglijabil, în măsura în care prin neglijarea educării credinţei sau prin prezentarea falsă a doctrinei sau chiar prin deficienţele vieţii lor religioase, morale şi sociale se poate spune că mai degrabă acoperă decât descoperă adevăratul chip al lui Dumnezeu şi al religiei" (GS 19).

© 1999 Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti

Sursa: www.Catholica.ro

Contor Accesări: 1122, Ultimul acces: 2026-10-28 07:06:56

Timp total: 0.04s...

[]:1