© 2005-2026 BISERICI.org
© 2005-2026 BISERICI.org
Timp stanga: 0.03s...
Vindecarea, semn al apropierii Ierusalimului veşnic (III)[2005-11-11]Motto: "Harul fundamental al acestui sacrament este un har de mângâiere, de pace şi de curaj" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 1520).Introducere O recentă "Notă privind administrarea sacramentului ungerii bolnavilor" publicată vineri, 21 octombrie, în ziarul oficial al Vaticanului, L`Osservatore Romano, ne poate permite abordarea catehezei de azi printr-o reflecţie asupra condiţiilor în care poate fi săvârşită această taină a Bisericii. Iată fragmentul din ştirea publicată pe site-ul www.catholica.ro: "Vaticanul a reafirmat faptul că doar preoţii şi Episcopii pot administra Sacramentul Ungerii bolnavilor. Congregaţia pentru Doctrina Credinţei a subliniat acest lucru într-o Notă publicată ca răspuns la mai multe întrebări pe care le-a primit în ultimii ani. «Nici diaconii şi nici persoanele laice nu pot aşadar să exercite o astfel de slujire şi orice acţiune în acest sens este o simulare a sacramentului" şi este aşadar "invalidă", spune dicasterul. Dreptul Canonic prevede sancţiuni pentru o astfel de acţiune, se adaugă». (...) Tema este tratată «cu precădere din punct de vedere pastoral, în special ţinând cont de acele zone în care numărul mic de preoţi face să fie dificilă administrarea la timp a Sacramentului, o astfel de dificultate putând fi rezolvată dacă diaconii permanenţi şi de asemenea persoane laice calificate ar putea fi miniştri delegaţi ai Sacramentului». Nota atrage atenţia asupra acestor tendinţe, pentru a se evita pericolul existenţei unor încercări de a fi puse în practică, "în detrimentul credinţei şi cu grave daune spirituale" pentru bolnavii pe care cineva doreşte să îi ajute. «Teologia catolică a văzut în Epistola lui Iacob (5,14-15) baza biblică pentru Sacramentul Ungerii bolnavilor, se arată în comentariu. Nota Vaticanului precizează că trebuie considerată într-o manieră definitivă doctrina potrivit căreia preotul este singurul ministru al sacramentului. Cuvintele greceşti ale Epistolei, pe care Vulgata le traduce cu "presbyteros Ecclesiae", nu pot face referire la bătrânii comunităţii, ci la categoria particulară de credincioşi pe care, prin impunerea mâinilor, Duhul Sfânt i-a pus să conducă Biserica lui Dumnezeu». Comentariul vorbeşte despre Conciliul din Trento, care defineşte forma sacramentului. Doctrina acestui Conciliu a fost inclusă în Codul de Drept Canonic promulgat în 1917, repetată în actualul Cod de Drept Canonic (vezi canon 1003.1) din 1983 şi în Codul Canoanelor Bisericilor Răsăritene din 1990 (cf. canon 739.1). Comentariul reaminteşte "demnitatea şi eficacitatea particulară" a Sacramentului, subliniind că preotul, fiind ministrul lui, "îl face prezent într-un mod particular pe Domnul Isus Cristos, Capul Bisericii", deoarece "Cel care acţionează în acest Sacrament este Isus Cristos", în timp ce preotul este instrumental vizibil". Cuprins Pornind de la această ştire de pe site-ul Catholica, care ne oferă deja un excelent rezumat referitor la practica licită a acestui sacrament, vom trece în revistă cele câteva elemente fundamentale pe care Codul de Drept Canonic le precizează. Apoi, în loc de concluzie, vom reflecta asupra roadelor pe care acest sacrament le aduce celor care îl primesc cu credinţă. Canonul 1003 subliniază următoarele: "Orice preot, şi numai el, administrează în mod valid Ungerea bolnavilor". După cum se arăta în nota Vaticanului, epistola apostolului Iacob foloseşte anumiţi termeni care exclud ambiguităţile în privinţa administrantului acestui sacrament. Astfel, "presbyteros Ecclesiae", sintagmă care desemnează persoanele ce pot săvârşi ungerea, se referă direct la preoţii Bisericii iar nu la cei mai în vârstă din comunitatea creştină. Pe de altă parte, preotul este dator să observe nu numai corecta împlinire a condiţiilor canonice ale administrării ungerii bolnavilor, ci şi dacă cel care trebuie uns este o persoană care observă poruncile Bisericii în deplină ascultare: "Să nu se confere Ungerea bolnavilor acelor persoane care perseverează cu îndârjire într-un păcat grav şi public" (canonul 1007). Cum am precizat în mai multe rânduri la catehezele anterioare, eficacitatea sacramentului nu provine din virtuţile sale magice - căci sacramentele Bisericii nu sunt de natură magică - ci din încrederea filială pe care credinciosul o are în Dumnezeul cel Viu al Vechiului şi Noului Testament. Dacă dreptul canonic insistă asupra condiţiilor unei bune împliniri, după voia lui Dumnezeu, a ungerii bolnavilor, Catehismul Bisericii Catolice dedică o sesiune întreagă roadelor celebrării acestui sacrament. Astfel, cele patru articole incluse în această secţiune, circumscriu fiecare dintre ele un aspect al roadelor Ungerii bolnavilor. Articolul 1520 se referă la cel mai important aspect nu doar al sacramentului în discuţie, ci al tuturor tainelor Bisericii: "Un dar special al Duhului Sfânt". Iată ce oferă celor unşi acest sacrament, înainte de orice altceva. "Acest har este un dar al Duhului Sfânt ce reînnoieşte încrederea şi credinţa în Dumnezeu şi întăreşte împotriva ispitelor celui rău, adică împotriva ispitei de descurajare şi de angoasă în faţa morţii". Oferindu-i iertarea păcatelor precum şi speranţa vindecării, sacramentul oferă un prim rod care poate schimba vieţile multor oameni. Pe de altă parte, ceea ce Sfânta Biserică ne aminteşte neîncetat este unul dintre adevărurile pe care noi, ca vieţuitori în acest moment târziu al istoriei, îl acceptăm cu mare greutate (în cazul în care nu-l respingem cu violenţă): mântuirea trece prin suferinţă. Cu alte cuvinte suferinţa nu este doar o povară, un lucru rău şi urât de care trebuie să scăpăm cu orice preţ; ea poate fi o participare la patimile Mântuitorul Isus Cristos, care, spre mântuirea noastră, a preluat asupra Sa toate suferinţele omenirii de la începutul istoriei căzute a omului până la sfârşitul ei. Şi acest sacrament aduce ca rod "unirea şi patima cu Cristos" (art. 1521). În acest sens "bolnavul primeşte puterea şi darul de a se uni mai intim cu Patima lui Cristos"; "suferinţa, sechelă a păcatului strămoşesc, dobândeşte un sens nou: ea devine participare la lucrarea mântuitoare a lui Isus". Nici un sacrament al Bisericii nu este, la propriu, un sacrament privat. Binele pe care săvârşirea unei taine a oferă celui care o solicită se răsfrânge, într-un sens foarte concret deşi invizibil ochilor noştri trupeşti, asupra tuturor membrilor Biserici dar şi asupra tuturor oamenilor. Urmând această direcţie de meditaţie, Catehismul precizează că Ungerea bolnavilor este "un har eclezial" care "contribuie la sfinţirea Bisericii şi la binele tuturor oamenilor pentru care Biserica suferă şi se oferă, prin Cristos, lui Dumnezeu Tatăl" (art. 1522). În fine, abia cel de-al patrulea rod adus de Ungerea bolnavilor se referă la ceea ce adesea, este considerat (în mod eronat) unicul sens şi unica finalitate a acestui sacrament: "O pregătire pentru trecerea cea din urmă" (art. 1523). Într-adevăr, "această ultimă ungere înconjoară sfârşitul vieţii noastre pământeşti cu un zid puternic de întărire, în vederea celor din urmă lupte înainte de intrarea în Casa Tatălui". Concluzii Din punctul de vederea al scopului vieţii creştine am putea spune că tot ceea ce Sfânta Biserică ne oferă reprezintă, de fapt, mijloacele care ne pregătesc pentru a trece prin moarte la viaţă. La adevărata viaţă, aceea veşnică în lumina Ierusalimului celest. Privite din acest unghi de vedere, "Pocăinţa, Sfânta Ungere şi Euharistia dată ca viatic constituie, atunci când viaţa creştină îşi atinge ţinta, "sacramentele care pregătesc pentru Patrie> ori Catehismul Bisericii Catolice, art. 1525). Robert Lazu Sursa: www.Catholica.ro Contor Accesări: 1062, Ultimul acces: 2026-10-23 01:53:34
|
Timp total: 0.04s...
[]:1
