Viaţa ca dar şi slujirea aproapelui. Pr. Mirel Ilie: „Fiecare dintre noi are un rol şi un rost”[2026-10-30]RedacţiaViaţa ca dar şi slujirea aproapelui. Pr. Mirel Ilie: „Fiecare dintre noi are un rol şi un rost” Militar de carieră, fost instructor de paraşutism şi apoi preot militar, Părintele Mirel Ilie se pune mereu în slujba semenilor. La început a slujit la Penitenciarul Rahova, apoi a fost alături de copiii bolnavi de la Vidra şi de vârstnicii de la Ciolpani. Din 2013, slujeşte în comunitatea surzilor din Bucureşti. Este interpret autorizat în limbaj mimico-gestual, îi însoţeşte pe membrii comunităţii la medic şi în faţa instituţiilor statului. A contribuit la accesibilizarea slujbelor şi emisiunilor TRINITAS TV pentru persoanele cu deficienţe de auz. În interviul pentru #vinereapentruviaţă, părintele vorbeşte despre rostul fiecărui om, despre copiii cu nevoi speciale şi părinţii lor, despre primirea lor în comunitate şi despre darul pe care îl putem oferi chiar şi atunci când nu avem bani: timpul nostru. Alexandra Nadane: Părinte, cum vă amintiţi copilăria şi primele rugăciuni pe care I le-aţi adresat lui Dumnezeu? Pr. Mirel Ilie: Fiecare dintre noi are o lucrare în viaţa aceasta. Fiecare este rânduit de Dumnezeu cu un scop, dar contează şi căutările noastre. Omul este o sumă de alegeri, iar alegerile noastre dau, la un moment dat, o formă omului din noi. Eu am fost un copil de la ţară. Eram obişnuit cu mediul acela şi parcă nu ştiam că, dincolo de tăbliţa care marca ieşirea din localitate, mai există şi altceva. Apoi au început să apară excursiile şi taberele. Părinţii se gândeau să investească în casă şi în gospodărie, iar pentru excursii nu erau bani. Îmi aduc aminte că, dimineaţa, când plecau colegii, mergeam şi eu cu ei până la şcoală. Le luam ghiozdanele şi erau bucuroşi că scăpau de cărat. O rugam pe doamna să mă lase să urc puţin în autocar. Stăteam pe scaun, le făceam cu mâna, iar când autocarul pleca şi eu rămâneam jos, simţeam o durere sfâşietoare. Mă duceam după un deal. Era perioada comunistă şi nu îmi vorbise nimeni prea mult despre Dumnezeu, dar simţeam nevoia să spun cuiva ce mă doare. Şi nu aveam cui să-I spun decât lui Dumnezeu, aşa cum mi-L imaginam eu. M-am rugat atunci: „Doamne, dacă vreodată o să mă fac mare şi o să am bani, ajută-mă să pot să ajut şi alţi copii”. În copilărie am făcut această promisiune fără să ştiu că, mai târziu, Dumnezeu îmi va oferi posibilitatea să mă bucur de atât de mulţi copii. Am plecat de acasă la 14 ani şi am stat la cămin în timpul liceului. În clasa a IX-a, un coleg m-a chemat la el acasă. Când am văzut covorul persan, m-am aşezat pe jos şi îl mângâiam cu mâna. Mi se părea ceva extraordinar. A pus şi muzică. L-am întrebat ce ascultăm şi mi-a spus că este Beethoven. Nu ştiam nimic despre muzica clasică. În seara aceea m-am dus din nou înaintea lui Dumnezeu şi L-am rugat ca, atunci când voi fi mare, să am şi eu un covor persan ca al colegului şi să ascult muzica aceea. Era felul în care un copil descoperea o lume pe care nu o cunoscuse. A.N.: Cum aţi ales cariera militară şi cum aţi ajuns să practicaţi paraşutismul? Ce a însemnat această experienţă în viaţa Sfinţiei Voastre? Pr. M.I.: Profesorul meu de istorie din şcoala generală era un om extraordinar. Avea un fel de a prezenta lecţia încât te ducea, parcă, pe câmpul de luptă. Ne explica de unde venea un atac, cum se apărau ceilalţi, când intervenea artileria. M-a fascinat atât de mult, încât în inima mea s-a născut o iubire de neam şi de ţară pentru care, la vârsta aceea, mi-aş fi dat viaţa. Cred că nu putem spune că suntem oameni credincioşi dacă nu ne iubim ţara şi neamul, dacă nu îi cinstim pe înaintaşii noştri şi pe cei care s-au jertfit pentru ca noi să fim ceea ce suntem astăzi. Totuşi, aproape de sfârşitul clasei a XII-a, nu aveam încă o direcţie. Atunci au venit în liceu cei de la comisariat şi ne-au vorbit despre haina militară. Mi-am spus că este momentul meu. M-am dus acasă în weekend, le-am spus părinţilor şi m-am înscris. Ţin minte că, după înscriere, am ieşit pe hol şi îi auzeam pe ceilalţi vorbind despre specializările alese: transmisiuni, tancuri, artilerie. Eu bifasem ceva pe listă, atât de mult îmi doream să merg în direcţia aceasta. A trebuit să mă întorc şi să întreb unde mă înscrisesem. Am făcut parte din prima generaţie care a început şcoala militară după Revoluţie. După absolvirea Institutului Militar, am fost repartizat la o unitate de paraşutişti, la Clinceni. La început mi-era frică şi să îi privesc sărind. Apoi îi întâlneam prin unitate şi vedeam că sunt oameni ca mine. M-am întrebat: „Dar eu nu pot să fac aşa ceva?” Am ajuns să fac parte din personalul aeronavigant, iar mai târziu am devenit instructor de paraşutism. Experienţa de acolo a fost esenţială pentru mine. Te urcai într-un avion, te uitai la celălalt şi ştiai cât depinzi de acele suspante. Existau şi incidente: paraşute care nu se deschideau, fracturi, căderi în copaci. Eu însumi, la o paraşutare de noapte în zona Titu, am căzut într-un cimitir. Fiecare pas al vieţii a fost un capitol prin care Dumnezeu m-a trecut. Fiecare a lăsat o experienţă şi a contribuit la formarea mea. Din aceste capitole se alcătuieşte, la un moment dat, o carte: omul din noi, pe care Dumnezeu îl poate trimite să lucreze în via Lui şi să îi simtă pe cei de lângă el. A.N.: Aţi povestit că, în copilărie, v-aţi rugat să puteţi ajuta alţi copii. Cum s-a împlinit această dorinţă? Pr. M.I.: Când ne-am căsătorit, ne doream o familie cu foarte mulţi copii. Ne-am rugat, am postit, dar, după ani de zile, nu aveam niciun copil. În schimb, am înfiinţat o asociaţie şi am închiriat o garsonieră pe strada Petre Ispirescu, în Rahova. Aveam acolo şi un spaţiu pentru informatică, şi un hol în care îi primeam pe copii. Peste două sute de copii veneau la meditaţii, la întâlniri şi la tot felul de ateliere. Pentru mine a fost o binecuvântare. După o zi întreagă de oboseală, stăteam pe un fotoliu în hol şi venea câte un copil, îmi mângâia barba, mă săruta şi îmi spunea: „Părinte, ce mă bucur să te văd!” Parcă trecea toată oboseala. A.N.: Aţi slujit în penitenciar, alături de copii bolnavi, de vârstnici şi de persoane surde. Ce înseamnă pentru Sfinţia Voastră să vă puneţi în slujba semenilor? Pr. M.I.: Cred din suflet că sunt oameni prin care Dumnezeu lucrează într-un anumit moment şi oameni care rămân, zi de zi, în slujba lui Hristos. Important este să te laşi în mâna Lui şi să spui: „Doamne, iată robul Tău, iată roaba Ta”, asumându-ţi ceea ce primeşti în ziua respectivă. Uneori mă sună cineva că are nevoie de ceva. Pornesc spre el şi, între timp, mă sună altcineva cu o altă problemă. Disponibilitatea aceasta, renunţarea la propria voie pentru a te pune în slujba celui de lângă tine, îţi aduce bucuria de a-L vedea pe Hristos în oameni şi de a-I vedea lucrarea. Nu s-a inventat un aparat care să măsoare credinţa. Noi spunem despre noi că suntem credincioşi, dar credinţa este o stare, o trăire. Nu ne putem da singuri garanţia mântuirii. Aşteptăm întâlnirea cu Dumnezeu, când El ne va primi şi ne va strânge în braţe. M-am bucurat de o slujire pe care o consider onorantă în Biserica Ortodoxă Română. La început am slujit la Penitenciarul Rahova, în secţia de femei, până la mutarea lor la Târgşor. Apoi am slujit o perioadă persoanelor condamnate pe viaţă, celor aflate în arest preventiv şi minorilor. Am slujit după aceea la casa de copii bolnavi de SIDA de la Vidra, apoi la aşezământul pentru vârstnici de la Ciolpani, unde am stat aproximativ nouă ani. De treisprezece ani sunt în comunitatea surzilor. Cred că unul dintre cele mai importante lucruri este să te rogi lui Dumnezeu să îţi dăruiască ceea ce ştie El că îţi este de folos. Să putem spune după rugăciune: „Doamne, nu-mi da ceea ce Ţi-am cerut eu, ci dă-mi ceea ce Tu crezi că îmi este de folos”. A.N.: Ce întâlnire din anii de slujire alături de vârstnici v-a rămas în suflet? Pr. M.I.: La aşezământul de bătrâni de la Ciolpani era un om pe nume Radu, care suferea de o boală a oaselor şi avea dureri cumplite. Cu toate acestea, zâmbea. Asistentele şi infirmierele se mirau cum poate să zâmbească în atâta suferinţă. La două zile după ce îl spovedisem, m-a chemat din nou. Mi-a spus că îşi amintise un păcat din copilărie. L-am întrebat cum şi-l amintise şi mi-a răspuns: „Mi l-a spus îngerul meu păzitor”. Vorbea cu o încredinţare profundă despre prezenţa îngerului său. Era un om abandonat într-un cămin de bătrâni, dar trăia această apropiere. După ce l-am spovedit, mi-a spus că a doua zi, la patru dimineaţa, va pleca şi m-a rugat să îi aprind o lumânare. În dimineaţa aceea am ajuns mai târziu. Am aflat că murise la ora patru, aşa cum spusese. Omul acela de pe pat, pe care poate noi nu îl băgam în seamă, trăia lucruri pe care noi nu le vedeam. Dumnezeu lucrează şi prin cei pe care lumea îi socoteşte neînsemnaţi, prin cei care îşi asumă responsabilitatea mântuirii. A.N.: Dar din slujirea comunităţii surzilor, ce întâlnire v-a marcat în mod deosebit? Pr. M.I.: În slujirea persoanelor surde este nevoie adesea să mergi cu ele la medic, la notar sau la poliţie şi să interpretezi. Ele îţi spun ce au de spus, tu traduci, apoi le transmiţi întrebările şi explicaţiile celuilalt. Într-o zi am primit foarte multe mesaje de la o tânără care voia să vorbim prin apel video. Nu o cunoşteam. Mi-a spus că venise din alt judeţ cu tatăl ei la spital şi că medicul îi spusese că eu l-aş putea ajuta. Când medicii nu mai pot face ceva pentru un bolnav, se întâmplă să recomande chemarea unui preot. Familia înţelesese că eu aş putea să îl fac bine. M-am dus la Spitalul Municipal să îl spovedesc. În salon mai erau doi bărbaţi, care s-au oferit să iasă. I-am întrebat dacă ştiu limbajul mimico-gestual. Nu îl cunoşteau, aşa că au putut rămâne. Spovedania s-a desfăşurat prin semne şi a durat două ore şi jumătate. Îmi amintesc şi acum cum se mirau cei doi de felul în care comunicam. Eu îi auzeam, în timp ce omul acela îşi cerceta toată viaţa. Rar întâlneşti o asemenea dorinţă de a scoate la lumină toate greşelile, din toate cotloanele vieţii. La sfârşit m-a prins foarte strâns de mână şi, cu lacrimi pe obraz, m-a rugat să Îl rog pe Dumnezeu să nu îl ia. Avea o fată care termina liceul şi pe cealaltă voia să o vadă la casa ei, măritată. În seara aceea m-am rugat cu lacrimi înaintea unei cruci aduse de la Ierusalim. I-am spus lui Hristos să şteargă toate cererile mele de până atunci şi să îi îngăduie omului aceluia să îşi vadă fetele mari. Atât de multă dorinţă de a trăi văzusem în ochii lui. După două zile m-a sunat fata şi mi-a spus că tatăl ei murise. Am primit vestea cu inima grea. Ştim însă că scopul vieţii noastre este mântuirea sufletului, dobândirea Duhului Sfânt, cum spune Sfântul Serafim de Sarov. Mă gândeam că omul acela îşi spovedise viaţa şi plecase pregătit pentru întâlnirea cu Dumnezeu. Membrii familiei au insistat să merg cu ei pentru identificarea trupului, fiind nevoie şi de interpret. Acolo s-a întâmplat ceva pe care l-am povestit cu greu. Omul pe care îl ştiam mort era viu. A venit şi mi-a reproşat că îl lăsasem singur, deşi îi spusesem că mă voi ruga pentru el. Mi-a relatat că, la două zile după plecarea mea de la spital, văzuse ieşind din el un om cu aceeaşi înfăţişare şi că putea merge prin aer. Mi-a vorbit despre o câmpie cu flori şi o poartă frumoasă, unde o femeie, pe care a recunoscut-o ca fiind Maica Domnului, îl îndemnase să intre. Spunea că întâlnise persoane surde pe care le cunoscuse şi sfinţi pe care îi văzuse zugrăviţi în biserică. Mi-a descris şi un bărbat cu barbă, pe care l-a recunoscut într-o imagine a Sfântului Apostol Petru pe care i-am arătat-o. Acesta îl întrebase ce caută acolo şi de ce nu are haină, când ceilalţi aveau haine albe. I-ar fi spus că trebuie să se întoarcă. Omul mi-a povestit apoi că se trezise în frigiderul de la morgă şi lovise uşa până reuşise să iasă. Au urmat, după aceea, demersuri îndelungate pentru a fi recunoscut din nou ca persoană în viaţă. A.N.: Cum îi priviţi pe copiii cu nevoi speciale şi pe părinţii lor? Cum sunt primiţi în comunitatea pe care o slujiţi? Pr. M.I.: Nu ne naştem la întâmplare. Mulţi oameni sunt mâhniţi că s-au născut într-o familie săracă sau la ţară. Dar nu noi ne alegem familia în care venim pe lume şi nici, ca părinţi, nu ne alegem copiii pe care îi primim. Copilul este un dar al lui Dumnezeu. Cred din suflet că un copil care are anumite probleme s-a născut într-o familie de eroi. Cunosc familii care au copii cu ADHD, cu autism, cu sindrom Down şi cu alte dificultăţi. Pentru mine, părinţii aceştia sunt nişte eroi. Văd la ei o disponibilitate extraordinară. La noi în biserică vin multe mame cu copii. Unele au ajuns la noi pentru că, în alte locuri, li s-a spus că cei mici fac gălăgie. Biserica noastră este destinată persoanelor surde. Dacă un auzitor se supără din pricina unui copil, îi spun că aici trebuie să fie dragoste şi iubire. Copiii vin în faţă, se întorc, se mişcă. Uneori am stat cinci, şapte sau zece minute ca să împărtăşim un copil. Nu îi spunem mamei să plece şi să vină altădată. Nu copilul este problema; problema este felul în care ne raportăm noi la el. Noi Îl dăruim pe Hristos. Sunt copii care, la început, nici nu voiau să deschidă gura. Acum, întâmpinaţi cu atâta dragoste, vin cu dorinţă şi bucurie. Aceasta înseamnă să te regăseşti în problema celui de lângă tine. Poate că Dumnezeu nu ţi-a dat o cruce la fel de grea, dar îţi dă dragostea şi puterea să îl mângâi pe cel care o duce. Ştiu o familie care a aflat de la medic că vor avea un copil cu probleme. Mi-au spus: „Este copilul meu. Mi l-a dat Dumnezeu. Este al meu”. Îşi iubesc copilul şi se mândresc cu el. Eu îi preţuiesc foarte mult. A.N.: Ce le-aţi spune părinţilor care află că vor avea un copil cu nevoi speciale şi se tem de ceea ce îi aşteaptă? Pr. M.I.: Ceea ce se zămisleşte în pântecele unei mame este rodul iubirii dintre soţi şi un dar al lui Dumnezeu. Nu suntem toţi la fel şi nu avem toţi acelaşi chip. Cred că Dumnezeu le dă acestor părinţi un har în plus şi le vede răbdarea şi dragostea. Am vorbit cu un părinte al cărui copil are patruzeci de ani. Îngrijorarea lui era ce se va întâmpla cu acest copil când el nu va mai fi, pentru că nu mai avea pe nimeni. Cât timp îţi trăiesc părinţii, pentru ei rămâi copil, indiferent de vârstă. Am şi o familie de fini al cărei copil are în jur de unsprezece-doisprezece ani. Este greu să îl poarte în braţe şi să stea nopţi nedormite, una după alta. Dar când îmi vorbesc despre mulţumirea lor că Dumnezeu le-a dăruit ceea ce cred că este mai bun pentru ei, mă simt ruşinat înaintea lui Dumnezeu. Le-aş spune acestor părinţi să nu îşi piardă răbdarea şi încrederea. Este o luptă grea, dar cred că mare va fi răsplata lor pentru jertfa şi dragostea puse în creşterea copilului primit de la Dumnezeu. Le-aş mai spune să nu trăiască prin comparaţie. Avem tendinţa să ne uităm la ceilalţi şi la felul în care se bucură de copiii lor, în timp ce pentru noi fiecare zi poate fi o luptă contracronometru: cine stă acasă cu copilul, cine nu se duce la muncă dacă este răcit, unde îl putem duce, în condiţiile în care centrele sunt atât de puţine. Există şi părinţi cărora li se cere să îşi mute copilul din clasă, pentru că ceilalţi nu vor să vadă dificultăţile şi suferinţa lui. Am fii duhovniceşti care au trecut prin asemenea experienţe. Societatea nu priveşte întotdeauna cu dragoste şi empatie lupta lor. Uneori atitudinea este: „Este problema ta”. Dar dacă nu ai primit o asemenea cruce, ai puterea de a-l înţelege pe celălalt şi de a-l primi cu dragoste. Ştiu o doamnă cu doi copii care au aceeaşi problemă. După spovedanie îmi spune că pleacă atât de uşurată, încât îi vine să se ţină de ceva ca să nu zboare. Şi spune un lucru care mă cutremură: nu are cuvinte să Îi mulţumească lui Dumnezeu pentru copiii pe care i i-a dat. De multe ori încercăm să facem din copiii noştri ceea ce noi nu am reuşit să devenim. Îi comparăm cu alţii, cu studiile şi cu realizările lor, ne gândim la ce va spune lumea. Dar ne bucurăm de ei? Ne bucurăm de anii în care îi putem ţine în braţe şi îi putem simţi aproape, ani care nu se mai întorc? La părinţii aceştia am văzut o dragoste şi o bucurie care rămân şi când copilul are douăzeci, treizeci sau patruzeci de ani. Au şi ei momentele lor grele, dar am întâlnit între ei oameni de o răbdare şi o împăcare extraordinare. M-am dus odată acasă la un copil cu ADHD, care încă nu se trezise. Am văzut cum mama s-a aşezat la capul patului, l-a mângâiat, i-a sărutat părul şi i-a spus: „Iubirea vieţii mele, a venit părintele”. Nu erau cuvinte goale. Simţeai dragostea din ele. A.N.: Ce aţi înţeles despre lumea persoanelor surde trăind alături de ele şi ce nevoi încercaţi să întâmpinaţi prin centrul dedicat acestei comunităţi? Pr. M.I.: Am întâlnit şi o familie în care bunicii erau auzitori, părinţii erau surzi, iar copilul era hipoacuzic. Bunicii voiau să facă tot ce era posibil pentru ca el să îşi dezvolte auzul. Părinţii vedeau lucrurile altfel: copilul se născuse asemenea lor şi nu priveau surditatea ca pe o pedeapsă. Îşi vedeau propria comunitate ca pe un loc în care copilul putea trăi bine. Întâmplarea aceasta arată cât de diferit se pot privi lucrurile. Persoanele surde au o istorie, o cultură şi o lume a lor. Pentru un auzitor poate fi greu să le înţeleagă. Eu am ajuns să spun, când vorbesc cu ei: „Noi, surzii”. Cineva mi-a atras atenţia şi mi-am dat seama că, slujindu-le, îmi asumasem comunitatea lor. Mult timp am slujit în diverse locuri, fără să avem un centru al nostru. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a binecuvântat iniţiativa construirii unui centru pentru persoanele surde. Ne dorim un loc unde cincizeci de persoane să poată primi zilnic o masă caldă. Centrul ar urma să ofere şi un cabinet de logopedie, sprijin psihologic, activităţi after-school, săli de socializare şi un mic paraclis. Logopedia este costisitoare, iar pentru cei care îşi pot dezvolta vorbirea ar fi un ajutor important. Este nevoie şi de pregătire şcolară, pentru ca tinerii să poată trece examenul de bacalaureat şi să aibă acces la facultate. Ei întâmpină dificultăţi atunci când evaluarea nu este adaptată nevoilor lor. A.N.: Cum putem fi alături de persoanele surde, chiar dacă nu cunoaştem limbajul semnelor, fără să le facem să se simtă marginalizate? Pr. M.I.: Putem fi alături de persoanele surde şi dacă nu cunoaştem limbajul mimico-gestual. Putem vorbi clar, ne putem ajuta de citirea pe buze, de telefon şi de scris. Important este să avem deschidere şi să nu le întâmpinăm de la început ca pe nişte oameni cu care comunicarea este imposibilă. Cu ani în urmă închiriam un teren de fotbal pentru copiii din comunitate. Nu aveau posibilităţi financiare, iar eu căutam să le ofer un cadru în care să se întâlnească şi să facă ceva ce le place. Eram şi arbitrul lor, ca să fie totul corect. Mergeam odată cu ei în troleibuz şi am auzit o doamnă spunând să se dea ceilalţi la o parte, pentru că sunt „copii cu probleme”. I-am vorbit şi s-a mirat că eu aud. Am întrebat-o cum s-ar simţi dacă ar avea un copil surd şi cineva s-ar purta astfel cu el. Am stat de vorbă, iar la sfârşit mi-a spus că trecuse cu câteva staţii de locul în care trebuia să coboare. Îi deveniseră dragi copiii, după ce începuse să îi cunoască. Altădată vorbeam în parc cu o adolescentă surdă. Părinţii ei mă rugaseră să stau de vorbă cu ea, pentru că trecea printr-o perioadă dificilă. Un domn s-a aşezat pe o bancă din apropiere cu cele două fiice ale lui şi le-a chemat mai aproape, ca să nu stea lângă fată. Am intrat în vorbă cu el. Fetele au devenit curioase în legătură cu semnele prin care comunicam, apoi s-au împrietenit. Au ajuns să se plimbe împreună cu bicicletele prin parc, în timp ce eu am rămas de vorbă cu tatăl lor. Au învăţat semne, au început să vină la biserica noastră, iar astăzi fac parte din comunitate şi se implică în voluntariat. Primul lucru pe care îl putem face este să nu le adăugăm încă un stres şi încă o angoasă prin etichetele noastre. Sunt oameni asemenea nouă, care iubesc şi se raportează la aceleaşi valori, dar au un alt mod de comunicare. A.N.: De unde vă găsiţi puterea şi energia în momentele grele, când nevoile sunt multe şi vă simţiţi obosit? Pr. M.I.: Am mers odată la un părinte îmbunătăţit şi i-am povestit luptele mele. Mi-a spus ca, de fiecare dată când simt povara greutăţilor, să privesc la Hristos şi să mă gândesc cât a îndurat pe drumul Crucii şi pe Golgota: loviri, scuipări, cununa de spini, cuiele din mâini şi din picioare. El Şi-a asumat toate acestea pentru a ne deschide drumul către Împărăţia lui Dumnezeu. Dacă vrem să fim asemenea Lui, nu putem să ocolim crucea şi să ne aşteptăm să ajungem la bucuria Învierii. De fiecare dată Îi pun toate în mână şi spun: „Doamne, numai Tu le poţi rezolva”. Îmi aduc aminte de cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întăreşte” (Filipeni 4:13). Mă rog cu rugăciunea lui Iisus şi încerc să înţeleg că lucrarea aceasta este a Domnului, iar noi suntem o mână întinsă a bunătăţii Lui. Fiecare dintre noi are un rol şi un rost. Cred în crucea pe care am primit-o şi cred că Dumnezeu ne-o încredinţează cu dragoste. Când simţim că nu mai putem şi că nu există scăpare, Hristos este lângă noi. Dimineaţa, înainte să deschidem bine ochii, începem adesea să ne gândim la facturi, la rate şi la toate lucrurile pe care trebuie să le facem. Dar ne putem gândi mai întâi că Dumnezeu ne-a purtat de grijă în timpul nopţii şi ne-a trezit pentru încă o zi. Să Îl întâmpinăm şi să primim îmbrăţişarea Lui. Este nevoie şi de dreaptă socoteală. Putem ajunge să ne ocupăm timpul cu lucruri care nu sunt cele mai urgente şi să îi lăsăm la urmă pe cei care aveau nevoie de noi atunci. Când ajungem, poate că momentul în care puteam ajuta a trecut. Cât de important este ca, atunci când un om a căzut, să fie cineva acolo care să îl ridice! A.N.: Ce poate oferi un om care vrea să ajute, dar nu are bani? Şi cum se întâlnesc cei care au nevoie de sprijin cu cei care îl pot oferi? Pr. M.I.: Întotdeauna este nevoie de ajutorul nostru, de efortul şi de timpul nostru. Îmi place o istorioară despre un om bogat care plecase de acasă cu mulţi bani, dar, după o vreme îndelungată petrecută pe drumuri, rămăsese fără nimic. A întâlnit un sărac care i-a întins mâna. A fost atât de mişcat de neputinţa de a-i oferi un ban, încât a îngenuncheat, i-a luat mâna între palmele lui şi i-a spus cu lacrimi că nu mai are bani, dar îi oferă cu dragoste o strângere de mână şi o îmbrăţişare. Săracul a început să plângă: bani primea în fiecare zi, dar o asemenea apropiere nu primise niciodată. Dumnezeu ne cere disponibilitatea şi dragostea. Poate că nu am bani să îi dau unui om, dar îi pot oferi timpul meu. Ca să îi fac bine celuilalt, trebuie să renunţ la ceva din ale mele. Dumnezeu nu stă lângă noi doar ca să ne dea peste mână când greşim. Este gata să ne îmbrăţişeze şi aşteaptă întoarcerea noastră. Pentru o minune este nevoie de voinţa noastră şi de bunătatea lui Dumnezeu, care vin una în întâmpinarea celeilalte. Îmi amintesc că am pus un anunţ pentru o femeie cu doi copii, care avea ploşniţe în casă şi trebuia ajutată inclusiv cu mobilier. Aveam atunci aproximativ cincisprezece cazuri de rezolvat. Cu banii primiţi le-am putut rezolva pe toate şi ajunsesem să îi rog pe oameni să nu mai trimită. Cineva m-a sunat seara şi a insistat să contribuie, deşi îi spusesem că nevoile fuseseră acoperite. Mi-a spus să păstrez banii pentru următorul om sărac, pentru că avea încredere în ceea ce fac cu ei. Un om aflat în nevoie strigă către Dumnezeu, iar Dumnezeu mişcă inima altui om care poate ajuta. Este nevoie şi de cineva care să facă legătura dintre ei. Nu toţi au timpul să ajungă personal la cel aflat în suferinţă. Putem fi omul care îi pune în legătură şi aduce un zâmbet pe chipul celui greu încercat. A.N.: Ce mesaj aveţi pentru cei care se simt descurajaţi, pierduţi sau cred că nu au valoare în această lume? Pr. M.I.: Niciunul dintre noi nu s-a născut la întâmplare. Fiecare are un talent şi un dar. Viaţa noastră este şi o luptă, iar noi trebuie să avem grijă cui îi deschidem uşa. Avem nevoie de apartenenţă la viaţa Bisericii şi de spovedanie regulată, de un duhovnic care să ne fie prieten. Repet lucrul acesta, pentru că uneori ne spovedim doar ca să bifăm ceva pe o listă. Nu este suficient să stăm două minute sub epitrahil şi să plecăm, dacă noi înşine nu vrem să ne schimbăm. Spovedania deasă ne ajută să ne cunoaştem, să ne vedem problemele şi slăbiciunile pe care uneori le menajăm. Duhovnicul ajunge să ne cunoască şi ne poate oferi un reper pentru felul în care trăim. Avem nevoie şi de paza minţii. În lumea consumistă în care trăim, produsele ne sunt prezentate atrăgător şi suntem împinşi să ne dorim tot felul de lucruri. Trebuie să fim atenţi la ceea ce lăsăm să intre în mintea noastră şi să ne întărim prin virtuţi. Viaţa este un dar. Timpul înseamnă viaţă, iar pentru felul în care îl folosim vom da socoteală. Participarea la Sfânta Liturghie, rugăciunea, postul, spovedania regulată, Sfânta Împărtăşanie şi Taina Sfântului Maslu ne întăresc în încercări. Contează şi prieteniile. Folosim uneori prea uşor cuvântul „prieten” şi primim în apropierea sufletului nostru oameni care nu ne ajută să creştem. Să căutăm tovărăşii care ne întăresc şi alături de care putem face lucruri bune. A.N.: Cum putem trăi cu mai multă încredere şi bucurie? Pr. M.I.: Să ne întrebăm cât ne implicăm ca voluntari în activităţile Bisericii şi cât oferim, după posibilităţile noastre, într-un loc în care ştim că sunt ajutaţi oameni aflaţi în nevoie. La spovedanie am început să îi întreb pe oameni cine este preotul lor paroh şi cât de des merg la biserica parohiei de care aparţin. Unii nici nu îl cunosc. Fiecare se poate spovedi acolo unde simte apropiere de duhovnic, dar este bine să îşi cunoască şi parohia, să participe la viaţa ei şi să o sprijine. Îi îndemn să meargă măcar o dată pe lună şi la biserica de care aparţin, să îl cunoască pe părintele paroh şi să îl invite acasă pentru o sfeştanie. Când părintele vine cu icoana sau cu Botezul, să fie primit ca un om cunoscut. El se roagă pentru enoriaşii săi. Fiecare poate contribui cu ceea ce ştie să facă. Un medic stomatolog poate oferi, o zi pe lună, consultaţii pentru cazurile sociale ale parohiei. Alt om poate ajuta în alt fel. Fiecare este un mădular al Bisericii şi fiecare are o lucrare. Prin spovedanie regulată şi prin apartenenţa la o comunitate în care ne implicăm, dobândim un tonus sufletesc, încredere în ceea ce suntem şi în ceea ce facem, în aşteptarea veşniciei la care suntem chemaţi. Nu mai trăim la voia întâmplării şi putem avea bucurie în fiecare zi. Atunci putem spune cu încredere: „Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întăreşte”. Bucuria de a-L avea pe Hristos şi de a fi prieten cu sfinţii este cea mai mare bucurie. Celelalte sunt trecătoare. Sursa: www.Basilica.ro Contor Accesări: 43, Ultimul acces: 2026-11-22 04:05:17
|
Timp total: 0.04s...
[]:1