PS Benedict: Zece trepte ale formarii interioare pentru tineri, potrivit Sfantului Isaac Sirul

Acasă > Ştiri > Arhivă Ştiri

Timp stanga: 0,38s...

Ştiri şi Evenimente

PS Benedict: Zece trepte ale formării interioare pentru tineri, potrivit Sfântului Isaac Sirul

[2026-01-28]

de Alexandru Boboc

Episcopul Benedict al Sălajului prezintă zece trepte ale formării interioare pentru tineri extrase din opera Sfântului Isaac Sirul, prăznuit miercuri.
Preasfinţia Sa a numit cele zece învăţături „nevoi”, subliniind necesitatea acestora pentru buna formare a tinerilor.
Sfântul Isaac a fost unul dintre puţinii sfinţi răsăriteni care au ajuns pe o asemenea treaptă duhovnicească, încât a îndrăznit să se roage chiar şi pentru demoni.
Text integral:
Zece trepte ale formării interioare pentru tineri, potrivit Sfântului Isaac Sirul
1. Nevoia de disciplină
„Greu este tinereţii să se supună jugului sfinţeniei fără nevoinţă”
Nu se poate parcurge un drum, nu se poate progresa, nu se poate creşte în viaţa spirituală fără o rânduială şi fără o ordine în existenţa celui care asumă un astfel de itinerariu. Numai cel care se antrenează şi se luptă după regulile jocului, doar atletul în formă, reuşeşte să parcurgă drumul şi să câştige competiţia. Se presupune pentru acest lucru determinare, străduinţă şi stăruinţă, altfel spus profesionalism.
2. Nevoia de retragere:
„Oriunde te-ai afla, fii singuratic în cunoştinţa ta, singur şi străin în inimă, neamestecându-te cu nimeni.”
Omul duhovnicesc are nevoie de un anumit timp de singurătate, de o retragere simbolică, aflându-se în mijlocul lumii, dar şi din această lume în care el trăieşte. Această retragere presupune o luptă lăuntrică de unificare, având conştiinţa că Cel pe care Îl slujim „merită” exclusivitate, ceea ce înseamnă a fi singuratic în conştiinţa personală, străin de toţi şi de toate. Efectul este comuniunea cu Dumnezeu care ne aşază în legătură cu întreaga umanitate, de la început şi până la sfârşit.
3. Nevoia de prudenţă:
„Să nu socoteşti că e un lucru mic ca cineva să rămână totdeauna departe de pricinile păcatului”
Răbdarea în faţa ispitelor, curajul măsurat, sfătuirea cu cei mai experimentaţi îi pot conduce pe tineri la perspective sănătoase asupra realităţii, pot însoţi gesturi chibzuite şi genera acţiuni responsabile.
Atenţia la pricinile păcatului îi feresc de căderi, de suferinţe care pot surveni în consecinţă, şi, în general, de sincope grave în biografii care se doresc dintre cele mai spectaculoase. Într-o lume a dezordinii şi a negrijii, lecţia la zi este tocmai atenţia la „începutul” faptelor noastre, care vor determina sau, cel puţin, vor condiţiona propria noastră biografie.
4. Nevoia de răbdare:
„Nu căuta să fii cinstit când eşti înăuntru plin de răni… acela care pofteşte cinste nu va putea scăpa de pricinile întristării”
Toate se întâmplă la timpul lor. Este nevoie de muncă stăruitoare însoţită de răbdare, la capătul cărora se arată recunoaşterea şi bucuria împlinirii. Cel care caută de la sine cinstea şi nu Îl lasă pe Dumnezeu să hotărască momentul acesteia, este permanent neliniştit şi nefericit, de vreme ce niciodată nu va fi mulţumit cu ce va primi şi când se va întâmpla lucrul acesta.
5. Nevoia de precauţie:
„Înaintea celui mândru şi bolnav de pizmă grăieşte cu luare-aminte”
Putem traduce îndemnul astfel: „Fii elegant în cele pe cere le spui şi fereşte-te de exprimări echivoce care pot fi interpretate!”. Comunică lucruri pozitive, favorabile, despre cel mândru şi invidios, chiar într-o formă exagerată, pentru a crea o stare de mulţumire în inima lui şi, în felul acesta, a avea pace cu el.
Nu se susţine prin această înţelegere un comportament duplicitar, ci, pe de-o parte, se indică nevoia de a-l vedea pe celălalt mai mult, aşa cum îl vede Dumnezeu, în varianta devenirii sale, dar, pe de altă parte, şi pentru a menţine calmul şi o atmosferă paşnică, în cazul unei relaţionări complicate cu o persoană conflictuală din pricina stării pătimaşe de care suferă.
6. Nevoia de curăţie:
„Dacă inima nu ne osândeşte, avem îndrăznire către Dumnezeu.”
Cele dumnezeieşti şi Dumnezeu Însuşi se dobândesc prin luptă, prin străduinţă, silire şi foarte multă seriozitate. Inima este cea care dă mărturie despre ceea ce suntem şi starea în care ne aflăm.
O inimă curată, care nu ne condamnă, ne va deschide drumul către Dumnezeu. De aici şi preocuparea care se cere tot timpul: „Fericiţi cei curaţi cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8). Fericiţi sunt cei a căror inimă nu îi osândeşte, că vor avea trecere mare înaintea lui Dumnezeu şi-L vor vedea „precum este” (1 Ioan 3,2).
7. Nevoia de smerenie:
„Pe cel smerit nu-l dispreţuieşte niciodată omul, odată ce-l iubeşte Stăpânul e iubit de toţi”
Cel smerit este asemenea lui Dumnezeu, iar a fi ca şi El înseamnă a ne descoperi aşa cum am fost făcuţi şi aşa cum suntem chemaţi să devenim. În felul acesta, ne putem afla locul, putem dobândi pacea şi ne putem aşeza în firescul vieţii. Şi de aici nevoia de smerenie, deodată cu dorinţa de întâlnire cu Dumnezeu, şi, în cele din urmă, nevoia de mântuire, ca unicul scop al vieţii.
8. Nevoia de măsură:
„Omul zelos nu ajunge niciodată la pacea minţii. Iar cel lipsit de pace e lipsit şi de bucurie.”
Omul zelos nu poate avea pace, pentru că un astfel de comportament denotă părere de sine, măsura lucrurilor fiind omul însuşi. Cel care trăieşte nelinişte la nivelul minţii, din pricina viziunii şi acţiunii sale greşite, în cele din urmă, nu poate să găsească bucuria, ca şi componentă esenţială a vieţii şi ca răsplată a ostenelilor sale.
În schimb, o viaţă ascetică verificată mereu din perspectiva roadelor duhovniceşti, ne poate aşeza pe făgaşul omului duhovnicesc, care trăieşte totul intens, cu multă pace şi bucurie.
9. Nevoia de promptitudine:
„Să nu ne întristăm când alunecăm în vreo greşeală, ci când stăruim în ea”
Există căderi mai mici sau mai mari. Iar suferinţa rănii produse de o astfel de experienţă poate fi vindecată prin întoarcere, dar poate fi şi adâncită prin lipsa de determinare şi promptitudine de a schimba ceva, de a vindeca, dar şi prin stăruinţa în păcat, prin alegeri de acest tip repetate.
Durerea nefiind prea mare, plăcerea deodată cu aceasta devine o alternativă. Numai că într-o asemenea situaţie, prin consecvenţa în această alegere, ne obişnuim cu păcatul, ba chiar şi cu rana, care, însă, la un moment dat, poate să evolueze şi să ne conducă la moarte.
10. Nevoia de a ne încredinţa:
„Cel ce s-a dăruit pe sine lui Dumnezeu petrece în odihna minţii.”
A te dărui lui Dumnezeu este un exerciţiu cu caracter punctual, dar şi de durată pentru care, mai întâi, omul se nevoieşte, adică se exersează ascetic, iar, pe parcurs şi mai târziu, se va bucura de odihna unei conştiinţe şi prezenţe vii. Pacea lăuntrică este direct proporţională cu dăruirea de sine a omului lui Dumnezeu.

Sursa: www.Basilica.ro

Contor Accesări: 117, Ultimul acces: 2026-04-18 10:03:26

Timp total: 0,39s...

[]:1