© 2005-2026 BISERICI.org
© 2005-2026 BISERICI.org
Timp stanga: 0.03s...
Pocăinţa, calea spre Împărăţie (III)[2005-10-22]Motto: "Creştinul care caută să se purifice de păcat şi să se sfinţească ajutat de harul lui Dumnezeu nu e singur" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 1474).Introducere Dacă în catehezele anterioare am vorbit despre contra-exemplele celor care refuză practicarea Spovedaniei, astăzi vom începe prin a semnala unul dintre riscurile care-i pândesc pe credincioşii care se străduiesc să se spovedească mai des, având o viaţă bisericească ceva mai angajată. Căci nu numai cei care trăiesc departe de Biserică sunt ameninţaţi de păcate, ci, mai întâi, chiar aceia care sunt "catolici practicanţi" sunt pândiţi adesea de greşeli. În ceea ce priveşte Sacramentul Reconcilierii, pericolul cel mai mare îl reprezintă formalismul, descris de Papa Ioan Paul al II-lea în exortaţia Ecclesia in Europa astfel: "Mulţi botezaţi trăiesc ca şi cum Cristos nu ar exista: sunt repetate gesturile şi semnele de credinţă, mai ales prin practicile de cult, dar lor nu le corespunde o adevărată acceptare a conţinutului credinţei şi o adeziune la persoana lui Isus" (art. 47). Exact la fel se întâmplă uneori şi cu Spovedania: obişnuiţi să o practice, unii credincioşi pierd din vedere faptul că nu este vorba atât de o obligaţie ce trebuie îndeplinită mecanic, cât de un act personal prin care comunicăm cu cel căruia i-am greşit cerându-i iertare. Spunând acestea nu trebuie să devenim ezitanţi în a practica cât mai frecvent sacramentul pocăinţei; dimpotrivă. Însă trebuie să ne reamintim de fiecare dată când ne spovedim una din meditaţiile Sfântului Francisc de Sales, care propune să intrăm în confesional văzând cu ochii minţii şi ai inimii sala judecăţii divine, în centrul căreia, pe tron, se află Dreptul Judecător, Dumnezeu veşnic şi drept. Cuprins Spre a evita pericolul formalismului, putem reflecta asupra Canonului 987 din Codul de drept canonic al Bisericii noastre: "Ca să primească remediul salvator al sacramentului Pocăinţei, credinciosul trebuie să fie astfel dispus încât, respingând păcatele ce le-a săvârşit şi având hotărârea de a se îndrepta, să se întoarcă la Dumnezeu". Din acest scurt dar concis articol, aflăm, în primul rând, care este scopul acestui sacrament: salvarea sufletului. Marcat de concupiscenţa care-l afectează chiar şi după Botez, creştinul are nevoie de mila şi iertarea divină spre a se îndrepta, spre a regăsi casa Tatălui ceresc. Însă pentru a primi acest remediu el trebuie să aibă o anumită dispoziţie a inimii încât să primească această iertare. Din tot textul rezultă primatul Persoanei şi a mântuirii în această ecuaţie. E vorba deci de o relaţie între Persoane, divine şi umane, relaţie ce poate fi alterată - şi din păcate adesea chiar este - de greşelile noastre omeneşti. Ce-şi poate dori un tată al cărui fiu l-a părăsit pentru a-şi petrece viaţa cu desfrânatele? Ce altceva decât întoarcerea acestui fiu acasă? Spre a ne dovedi cât se poate de concret acest lucru Mântuitorul nostru Isus Cristos, Regele vieţilor noastre, a întemeiat Sacramentul Spovedaniei. Să ne gândim puţin: oare El, Dumnezeu adevărat şi atotputernic, nu ar fi putut face altfel? Nu are fi putut - de exemplu - să se limiteze la judecata finală astfel încât viaţa omului să fie damnată sau salvată în funcţie de greşelile sau de faptele noastre bune din întreaga existenţă terestră? Ar fi putut. Însă ne-a lăsat acest sacrament spre a ne desăvârşi, spre a ne dărui un mijloc foarte puternic de transformare a vieţilor noastre, dar, mai ales, spre a ne arăta că Tatăl ceresc ne aşteaptă perpetuu pocăinţa. Când fiul rătăcitor - omul căzut - se întoarce acasă, ce face Tatăl? Se încruntă, îl ceartă, zbiară acuzându-l de nerecunoştină (cum probabil am face cei mai mulţi dintre noi)? Nu. Nimic din toate acestea. El îl primeşte imediat pe fiul său şi îl reinvesteşte cu semnele moştenirii. Îl îmbracă în haină nouă (simbol al harului baptismal) şi îi pune inel pe deget (simbol al moştenitorului). Apoi îl invită la o masă îmbelşugată. Cum bine spunea un bătrân duhovnic, această pildă ar putea fi numită la fel de bine "pilda tatălui iubitor". Dumnezeu ne aşteaptă mereu, în persoana fiecărui preot care, cu răbdare, stă aşezat pe scaunul din confesional aşteptând oile rătăcite să vină spre a mărturisi. Aceasta este taina spovedaniei. Dumnezeu este acolo, în confesional. La fel ca în toate celelalte taine ale Sfintei Biserici, şi aici întâlnim acelaşi mister: deşi nevăzut, Dumnezeu este prezent în mijlocul nostru, în imediata noastră apropiere. El trăieşte ascuns mai mult decât oriunde în persoanele preoţilor noştri sfinţi, dar şi în inimile noastre îngreunate de atâtea păcate. Dacă înţelegem aceste lucruri, dacă le gândim iar şi iar, vom depăşi ispita formalismul, a ritualismului. În capitolul 20 al Evangheliei după Ioan, versetele 22 şi 23, găsim unul din cele mai importante locuri biblice care atestă întemeierea Sacramentului Reconcilierii de către însuşi Mântuitorul Isus Cristos: "Primiţi pe Duhul Sfânt. Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; cărora le veţi ţine, vor fi ţinute". Pe acest temei Biserica perpetuează până azi slujirea împăcării, mai întâi prin apostoli, apoi prin toţi episcopii şi preoţii urmaşi ai apostolilor. În acelaşi timp Biserica păzeşte cu străşnicie disciplina acestui sacrament, în primul rând în ceea ce priveşte secretul absolut referitor la păcatele mărturisite de penitent. Celebrul "sigiliu sacramental", care i-a costat viaţa pe numeroşi sfinţi slujitori ce au refuzat să dezvăluie cuiva cele mărturisite de penitenţi, este protejat prin pedepse foarte aspre spre a garanta credincioşilor discreţia absolută. De altă parte, să reţinem că păcatele de moarte trebuiesc mărturisite în mod necesar în faţa preotului, chiar dacă o căinţă puternică şi sinceră, însoţită de ne-repetarea păcatelor săvârşite, primeşte iertarea lui Dumnezeu. În ceea ce priveşte roadele Spovedaniei, ele se manifestă, în mode esenţial, sub forma reconcilierii cu Dumnezeu şi cu Biserica Sa. Pe lângă aceste efecte benefice, credinciosul găseşte liniştea sufletului şi împăcarea cu cei pe care i-a rănit prin păcat: Dumnezeu, aproapele şi el însuşi (căci păcatul îl răneşte, în primul rând, chiar pe cel care l-a înfăptuit!). "Convertindu-se la Cristos prin pocăinţă şi credinţă, păcătosul trece de la moarte la viaţă 'şi la judecată nu va veni' (Ioan 5, 24)" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 1470). Ce înseamnă acest ultime cuvinte menţionate de apostolul Ioan în Evanghelia sa? Înseamnă că atunci când ne spovedim ne judecăm deja pe noi înşine în faţa lui Dumnezeu, fapt ce atrage iertarea Tatălui ceresc şi eliminarea judecăţii noastre particulare (pentru acele păcate care au fost spovedite) în contextul judecăţii finale, eshatologice. Concluzii "Alături de Euharistie, şi sacramentul Reconcilierii trebuie să desfăşoare un rol fundamental în redobândirea speranţei: "Experienţa personală a iertării lui Dumnezeu faţă de fiecare dintre noi este, de fapt, fundamentul esenţial al oricărei speranţe pentru viitorul nostru". Una dintre rădăcinile resemnării care-i cuprinde pe mulţi astăzi trebuie căutată în incapacitatea de a se recunoaşte păcătoşi şi de a se lăsa iertaţi, o incapacitate care se datorează adesea solitudinii aceluia care, trăind ca şi cum Dumnezeu nu ar exista, nu are cui să-i ceară iertare. În schimb, acela care se recunoaşte păcătos şi se încrede în milostivirea Tatălui ceresc, experimentează bucuria unei adevărate eliberări şi-şi poate continua viaţa fără a se închide în propria nefericire. Astfel, primeşte harul unui nou început şi găseşte din nou motive pentru a spera »"(Ecclesia in Europa, 76). Robert Lazu Sursa: www.Catholica.ro Contor Accesări: 1034, Ultimul acces: 2026-10-23 05:24:14
|
Timp total: 0.04s...
[]:1
