© 2005-2026 BISERICI.org
© 2005-2026 BISERICI.org
Timp stanga: 0.03s...
Lidia, supravieţuitoare la Auschwitz: Sărutul Papei pe braţ mi-a dat forţă[2021-05-28]„70072”. Când Lidia Maksymowicz, poloneză de origini bieloruse, supravieţuitoare din lagărele naziste, la audienţa generală de miercuri, 26 mai 2021, a dezvelit braţul arătând tatuajul de fostă prizonieră de la Auschwitz, Papa Francisc a privit-o pentru câteva clipe. Apoi s-a aplecat şi i-a dat un sărut chiar pe acel număr care după 76 de ani îi aminteşte zilnic oroarea trăită. Niciun cuvânt, aşa cum deja a făcut Pontiful în acea vizită în lagărul din Polonia din 2016, ci numai un gest spontan, instinctiv, afectuos. Ca acela al Lidiei de a răsplăti îmbrăţişându-l pe Papa. „Gestul Sfântului Părinte”, relatează femeia, într-un interviu exclusiv pentru Vatican News, în timp ce vocea, între oboseală şi emoţie, scade uşor, „m-a întărit şi m-a reconciliat cu lumea”.„Cu Papa Francisc ne-am înţeles din priviri, nu trebuia să ne spunem nimic, nu era nevoie de cuvinte”, explică femeia, una din ultimele supravieţuitoare din Europa, astăzi locuind la Cracovia, care în aceste zile se află în Italia, oaspete al asociaţiei La Memoria Viva din Castellamonte (Torino), pentru a relata tinerilor mărturia sa evocată acum în filmul documentar dedicat ei: „Fetiţa care nu ştia să urască”. Lidia a dorit să profite de vizita italiană – programată deja, dar amânată după aceea de mai multe ori din cauza pandemiei – pentru a merge la Roma, oaspete al Ambasadei poloneze în Italia, şi a-l întâlni pe acel Papă pe care spune că îl iubeşte profund: „După Papa Ioan Paul al II-lea, îl iubesc pe Papa Francisc. Urmăresc ceremoniile sale la televizor, mă rog în fiecare zi pentru el, îi sunt fidelă şi îl îndrăgesc”. O întâlnire atât de sperată care are loc într-o zi specială pentru această bătrână şi foarte îngrijită doamnă: Sărbătoarea Mamei în Polonia. „Pentru mine este o dată deosebită, pentru că eu am avut două mame: cea care m-a adus pe lume şi care mi-a fost furată în lagărul de concentrare la vârsta de 3 ani, şi mama poloneză care m-a adoptat odată ce am fost liberă şi căreia îi datorez salvarea mea”. În acele puţine clipe de la sfârşitul audienţei, Lidia nu a reuşit să îi relateze Papei istoria ei, dar i-a înmânat trei cadouri care simbolizează ceea ce sunt acum fundamentele vieţii sale: amintirea, speranţa, rugăciunea. Amintirea reprezentată de basmaua cu o inscripţie alb-albastră cu litera „P” de la Polonia, pe un fundal roşu triunghiular, pe care toţi prizonierii polonezi o folosesc la ceremoniile comemorative. Speranţa, cu un tablou pictat de asistenta sa Renata Rechlik care o reprezintă ca fetiţă, mână în mână cu mama sa, în timp ce privesc de departe de pe şine intrarea în lagărul din Birkenau, simbolul începutului sfârşitului pentru milioane de evrei şi alţi prizonieri. În sfârşit, rugăciunea: în mâinile Pontifului, Lidia a pus un rozariu cu imaginea Sfântului Ioan Paul al II-lea, binecuvântat de finul său preot, pr. Dariusz. „Este cel pe care îl folosesc în fiecare zi pentru a mă ruga”. Lidia nu a încetat să creadă în Dumnezeu, aşa cum nu a încetat niciodată să „iert pe persecutorii mei”, în pofida răului care s-a revărsat asupra ei când avea numai trei ani şi, în 1941, a fost smulsă din casa ei, împreună cu mama şi cu bunicii din partea mamei, deportată pentru că era suspectă de colaboraţionism cu partizanii. „Eram mică, aveam foarte puţini ani, dar deja multă experienţă după ce am trăit scene de război în fosta Uniune Sovietică. Eram pregătită pentru durere, pentru răul făcut de oameni împotriva altor oameni, dar nu mă aşteptam să trăiesc ceea ce am trăit la Auschwitz”. „Am fost deportată într-un tren potrivit numai pentru animale, poate nici pentru acelea. Când s-au deschis porţile, am văzut scene teribile. Bunicii mei separaţi de noi şi între ei, apoi expediaţi spre un hangar care avea un coş din care ieşea un fum cu un miros atroce. Eu şi mama mea murdare, înfometate, înfricoşate, ascultam de soldaţii care urlau cuvinte incomprehensibile în timp ce câinii lătrau. Nu înţelegeam nimic, eram terorizate”. Identificate amândouă în lagăr ca prizoniere poloneze, cu litera „P” cusută pe uniforma vărgată, mama a fost transferată în baraca muncitoarelor, Lidia, în schimb, într-o „casă plină până la refuz de copii de diferite vârste şi naţionalităţi”. Era „Kinderblock”, baraca în care opera medicul Josef Mengele, cel care deja atunci era supranumit „îngerul morţii”. Baraca aceea era rezervorul de care Mengele se folosea pentru a face experimentele sale pe femei însărcinate, copii gemeni, persoane malformate. Lidia a fost trimisă la el deoarece era „fetiţă drăguţă şi sănătoasă”. Nu îşi aminteşte, după aproape optzeci de ani, ce a făcut Mengele cu micul său trup, dar îşi aminteşte bine „durerea” şi privirea sa de „posedat”. „Mengele era o persoană atroce, fără limite şi scrupule. Zi după zi atâtea persoane îşi pierdeau viaţa sub mâinile sale. După război au fost găsite cărţi cu referinţe la numerele tatuate, între care al meu”. Odată eliberată, Lidia a trăit o viaţă rocambolescă: primită de un cuplu polonez care reprezintă pentru ea adevărata sa familie, mutată în Rusia, la Moscova, unde, spune ea, „voiau să mă reţină şi să folosească istoria mea pentru scopuri politice”. În sfârşit, s-a întors, cu mare îndârjire, la Cracovia, la mama sa. În 1962 a regăsit-o prin Crucea Roşie pe mama sa naturală: „Nu am încetat niciodată să o caut, deşi credeam că a murit. Ne-am revăzut după 17 ani. Ea îmi promisese că ne vom revedea, atunci când ne-au despărţit la Auschwitz. S-a ţinut de cuvânt”. Însă afecţiunea s-a topit în nisipurile timpului, ca şi amintirile acelor trei ani trăiţi împreună înainte ca un deţinut să frângă legătura lor. După atâţia ani, pentru Lidia femeia aceea – care între timp îşi crease o nouă familie – era o figură a trecutului, căreia, însă, îi arăta mare respect. S-au îmbrăţişat, au plâns, au schimbat câteva cuvinte, însă Lidia a decis să rămână cu familia adoptivă, recunoscând-o însă mereu ca „prima mea mamă”. Lidia Maksymowicz spune astăzi că este obosită, dar se agaţă de viaţă cu toate forţele pentru că vrea să împlinească o misiune: să ţină vie amintirea noilor generaţii care cresc într-un timp în care par să reapară fantomele rasismului şi naţionalismului. Lidia cere să lanseze un apel prin Vatican News şi Radio Vatican: „În mâinile voastre tinere este viitorul lumii. Ascultaţi cuvintele mele, mergeţi să vizitaţi Auschwitz şi Birkenau şi faceţi în aşa fel încât să nu se mai întoarcă niciodată acea atrocitate. Istoria aceea nu mai trebuie să se repete”. (material Vatican News, tradus de pr. dr. Mihai Pătraşcu pentru Ercis.ro) Sursa: www.Catholica.ro Contor Accesări: 586, Ultimul acces: 2026-09-23 13:24:23
|
Timp total: 0.03s...
[]:1
