Paul - centralitatea lui Isus Cristos

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.03s...

Ştiri şi Evenimente

Paul - centralitatea lui Isus Cristos

[2007-01-08]

Cateheza Papei Benedict al XVI-lea
miercuri, 8 noiembrie 2006

Dragi fraţi şi surori,

În cateheza precedentă, acum două săptămâni, am încercat să trasez liniile esenţiale ale biografiei apostolului Paul. Am văzut astfel cum întâlnirea cu Cristos pe drumul Damascului i-a răsturnat pur şi simplu viaţa. Cristos devine raţiunea sa de a exista şi motivul profund al întregii sale munci apostolice. În scrisorile sale, după numele lui Dumnezeu, care apare de mai bine de 500 de ori, numele care este menţionat mai des este cel al lui Cristos (de 380 de ori). Este prin urmare important să ne dăm seama cât de mult poate să pătrundă Isus Cristos în viaţa unui om şi prin urmare şi în viaţa noastră. În realitate, Isus Cristos este culmea istoriei mântuirii şi de aceea adevăratul criteriu chiar şi în dialogul cu celelalte religii.

Privind la Paul, am putea să formulăm întrebarea de fond astfel: cum se realizează întâlnirea unei fiinţe umane cu Cristos? Şi în ce constă relaţia care derivă de aici? Răspunsul dat de Paul poate fi înţeles în două momente. În primul rând, Paul ne ajută să înţelegem valoarea absolut fundamentală şi de neînlocuit a credinţei. Iată ce scrie în Scrisoarea către Romani: «Căci noi credem că omul este justificat prin credinţă, fără faptele Legii» (3,28). Şi de asemenea în Scrisoarea către Galateni: «Omul nu este justificat prin faptele Legii, ci doar prin credinţa în Isus Cristos; de aceea am crezut şi noi în Isus Cristos ca să fim justificaţi prin credinţa în Cristos, şi nu prin faptele Legii, pentru că nimeni nu va fi justificat prin faptele Legii» (2,16). «A fi justificaţi» înseamnă a fi făcuţi drepţi, adică a fi primiţi de către dreptatea milostivă a lui Dumnezeu, şi a intra în comuniune cu El, şi prin urmare a putea stabili o relaţie mult mai autentică cu toţii fraţii noştri: şi aceasta pe baza unei depline iertări a păcatelor noastre. Deci, Paul spune cu toată claritatea că această condiţie de viaţă nu depinde eventualele noastre fapte bune, dar de harul lui Dumnezeu: «Suntem justificaţi în mod gratuit de harul lui, prin răscumpărarea în Cristos Isus» (Rom 3,24).

Cu aceste cuvinte sfântul Paul exprimă conţinutul fundamental al convertirii sale, noua orientare a vieţii sale izvorâtă din întâlnirea sa cu Cristos cel înviat. Paul, înainte de convertire, nu era un om ce trăia departe de Dumnezeu şi de Legea sa. Dimpotrivă, era un om care observa Legea şi o făcea chiar până la fanatism. În lumina întâlnirii cu Cristos a înţeles însă, că prin aceasta a încercat să se construiască pe sine însuşi, propria dreptate, şi că, având toată această dreptate a trăit pentru sine însuşi. Şi-a dat seama că o nouă orientare a vieţii sale era absolut necesară. Şi această nouă orientare o găsim exprimată cu propriile cuvinte: «Această viaţă pe care o trăiesc acum, o trăiesc prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi s-a dat pentru mine» (Gal 2,20). Paul, aşadar, nu mai trăieşte pentru sine, pentru propria sa dreptate. Trăieşte pentru Cristos şi cu Cristos: dându-se pe sine însuşi, nemaicăutând şi nemaiconstruindu-se pe sine însuşi. Aceasta este noua dreptate, noua orientare dată nouă de Domnul, dăruită nouă prin credinţă. În faţa crucii lui Cristos, expresie extremă a dăruirii sale de sine, nu mai este nimeni care să se poată lăuda pe sine, propria dreptate făcută de sine însuşi, pentru sine! În alt loc Paul, amintind de Ieremia, explică acest gând scriind: «Cine se laudă în Domnul să se laude» (1Cor 1,31 = Ier 9,22); sau: «În ce mă priveşte, departe de mine gândul de a mă lăuda cu altceva decât în crucea Domnului nostru Isus Cristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, iar eu pentru lume» (Gal 6,14).

Reflectând la ceea ce vrea să însemne îndreptăţirea nu prin fapte, ci prin credinţă, ajungem astfel la al doilea lucru care defineşte identitatea creştină descrisă de sfântul Paul în propria viaţă. Identitate creştină care este formată din două elemente: acest a nu se căuta pe sine, dar a se primi de la Cristos şi a se dărui pe sine cu Cristos, şi astfel a participa în mod personal la evenimentul lui Cristos însuşi, până la a se cufunda în El şi a împărţi cu el atât moartea sa cât şi viaţa sa. Este ceea ce Paul scrie în Scrisoarea către Romani: «am fost botezaţi în moartea lui... am fost înmormântaţi împreună cu el... am fost împreună sădiţi cu el... Tot aşa şi voi, consideraţi că sunteţi morţi pentru păcat, dar vii pentru Dumnezeu în Cristos Isus » (Rom 6,3.4.5.11) Tocmai această ultimă expresie este semnificativă: pentru Paul, de fapt, nu este suficient să spunem că creştinii sunt botezaţi sau credincioşi; pentru el este mai important să spunem că ei sunt «în Cristos Isus» (cfr. şi Rom 8,1.2.39; 12,5; 16,3.7.10; 1Cor 1,2.3, etc). În alte situaţii el inversează termenii şi scrie că «Isus este în noi/voi» (Rom 8,10; 2Cor 13,5) sau «în mine» (Gal 2,20). Această întrepătrundere dintre Cristos şi creştin, caracteristică învăţăturii lui Paul, completează discursul său despre credinţă. Credinţa, într-adevăr, deşi ne uneşte în mod intim cu Cristos, marchează totodată distincţia dintre noi şi El. Dar, conform gândirii lui Paul, viaţa creştinului are şi o componentă pe care am putea să o numim "mistică", întrucât comportă o contopire a noastră cu Cristos şi a lui Cristos cu noi. În acest sens, Apostolul ajunge chiar să califice suferinţele noastre ca şi «suferinţe ale lui Cristos în noi» (2Cor 1,5), astfel încât noi «pretutindeni purtăm în trupul nostru moartea lui Isus ca să se arate şi viaţa lui Isus în trupul nostru» (2Cor 4,10).

Toate acestea trebuie să le realizăm în viaţa noastră zilnică urmând exemplul lui Paul care a trăit mereu cu această profundă respiraţie spirituală. Pe de o parte, credinţa trebuie să ne menţină într-o constantă atitudine de umilinţă în faţa lui Dumnezeu, ba chiar de adoraţie şi laudă. De fapt, ceea ce suntem noi ca şi creştini se datorează doar Lui şi harului său. Întrucât nimic şi nimeni nu-i poate lua locul, trebuie aşadar ca la nimic altceva şi nimănui altul să nu dăm omagiul pe care i-l datorăm Lui. Nici un idol nu trebuie să contamineze universul nostru spiritual, altfel, în loc să ne bucurăm de libertatea dobândită vom cădea din nou într-o nouă formă umilitoare de sclavie. Pe de altă parte, apartenenţa noastră radicală la Cristos şi faptul că «suntem în El» trebuie să ne cufunde într-o atitudine de totală încredere şi imensă bucurie. În definitiv, trebuie să exclamăm cu sfântul Paul: «Dacă Dumnezeu este cu noi, cine va fi împotriva noastră?» (Rom 8,31). Şi răspunsul este că nimic şi nimeni «nu va putea să ne despartă vreodată de iubirea lui Dumnezeu care este în Cristos Isus, Domnul nostru» (Rom 8,39). Viaţa noastră creştină, prin urmare, este clădită pe roca cea mai stabilă şi sigură pe care ne-am putea-o imagina. Şi din ea ne luăm toată vitalitatea, aşa cum scrie chiar Apostolul: «Toate le pot în acela care mă întăreşte» (Fil 4,13).

Să înfruntăm de aceea existenţa noastră, cu bucuriile şi durerile ei, susţinuţi de aceste măreţe sentimente pe care Paul ni le oferă. Experimentându-le vom putea să înţelegem cât de adevărat este ceea ce însuşi Apostolul scrie: «ştiu în cine am crezut şi în cine mi-am pus încrederea şi sunt convins că el are puterea să păstreze bunul încredinţat până în ziua aceea», adică până în ziua definitivă (2Tim 1,12) a întâlnirii noastre cu Cristos Judecătorul, Salvatorul lumii şi al nostru.

Sursa: www.ProFamilia.ro

Contor Accesări: 1937, Ultimul acces: 2026-10-22 05:08:51

Timp total: 0.04s...

[]:1