Scrisorile unui preot basarabean catre familia refugiata in Romania - BISERICI.org este un proiect non-profit ce are ca scop crearea unui spatiu virtual de gazduire a informatiilor despre locașurile de cult din România.
BISERICI.org - Situl Bisericilor din România

© 2005-2020 BISERICI.org

eXTReMe Tracker
 Google Translate 

Știri și Evenimente

Scrisorile unui preot basarabean către familia refugiată în România

[2015-01-14]
Scriitoarea Ileana Toma ne-a oferit spre publicare un fragment din viitorul său roman epistolar despre părintele Vasile, bunicul ei. Romanul se vrea un răspuns oferit scrisorilor trimise de părintele basarabean Vasile fiului său, părintele Alexie, tatăl Ilenei Toma, plecat împreună cu familia din Basarabia în refugiul din martie 1944. O emoție aparte emană scrisoarea părintelui Vasile în care își mărturisește bucuria de a afla, după 12 ani de la despărțire, că fiul său trăiește. (G.A.)
După moartea tatălui meu, părintele Alexie, în înțelegere cu mama și cu surorile mele, am luat toate documentele tatei să le sortez și să arunc ce nu mai era util. Într-un plic mare am găsit toate scrisorile pe care le primise de la tatăl său, părintele Vasile, rămas în Basarabia, și toate actele privind studiile, căsătoria, hirotonirea, precum și însemnările făcute de mâna bătrânului preot. Dintr-odată, am avut senzația că sufletul mi se inundă de o lumină sfântă și, pe măsură ce citeam scrisorile bunicului, simțeam nevoia să ridic ochii și să mulțumesc Treimii Sfinte în rugăciune smerită.
Când mi-am asumat responsabilitatea de a scrie cele două romane istorice, „Singurătatea lui Vlad Țepeș“ și „Ultimul Constantin. Romanul Brâncovenilor“, mi-am propus apoi să scriu și un roman epistolar, explicând scrisorile bunicului Vasile și, într-un fel, răspunzându-le acum, la mai mult de jumătate de secol de la scrierea lor.
La noi, în timpul perioadei de 50 de ani cunoscută sub denumirea de „comunism“, oamenii, de teama Securității, nu-și trimiteau scrisori care să poată alcătui o literatură, nu-și puteau comunica gândurile, preferințele culturale, comorile descoperite în cărțile pe care le citeau și nici numele persoanelor cu care se întâlneau. Și dacă totuși întâlnim cărți cuprinzând scrisori ale unor trăitori din țările care s-au bucurat de „libertatea“ comunistă, trebuie să ne alcătuim un cifru ca să le pătrundem înțelesul.
Prima scrisoare începe astfel:
„Dragul și mult stimatul meu Aleoșa și preacucernice părinte Alexie“...
Se simte că este prima scrisoare care ajungea la tata după 12 ani de la despărțire! O demonstrează nu numai conținutul ei, ci și o notiță scurtă găsită printre acte, scrisă în limba rusă. Era organizată pe coloane. Prima coloană conținea numele celor dragi părintelui Vasile, primul trecut fiind chiar bunicul Bârcă Vasile, în coloana a doua având data nașterii (1872, 20 I), apoi data cununiei (1895), ultima, aceea a morții... Venea la rând bunica Teodosia, care în ultima coloană avea trecută data morții (1946 3 XI). Redau, spre surprinderea mea, rândul în care tatăl meu, Alexie, singurul său băiat, era trecut astfel: data nașterii (1901 6 II); cununia (1929 21 VII); data morții (probabil 1954 ?); observații (pomenirea la 6 II). Notița era un pomelnic, cu menționarea zilelor din an în care părintele Vasile făcea rugăciuni speciale pentru cei dragi ai lui.
Prima scrisoare nu părea neobișnuită, dar descifrându-i codul, ea caracterizează epoca. Tata, părintele director al Liceului „Mihail Eminescu“ din orașul Râșcani, județul Bălți, înainte de a pleca în cel de-al doilea refugiu, la început de martie 1944, când frontul se apropia, s-a întâlnit cu cele patru surori ale sale în casa părintească din satul Trebisăuți, județul Hotin. Acolo au stabilit ca cei doi părinți ai lor, părintele Vasile (72 de ani) și preoteasa Teodosia (70 de ani), să se refugieze în România odată cu fiul lor și să intre în grija acestuia. Dar după ce bătrânii asistaseră la sfatul copiilor lor, a luat cuvântul cu autoritate blândul părinte Vasile, ținând-o de mână pe soția sa, preoteasa Teodosia, spunând: „Vă mulțumesc, dragii mei, dar noi doi nu putem veni dincolo de Prut... Eu nu pot să-mi părăsesc turma ce mi-a fost încredințată. Oamenii din sat sunt toți botezați de mine, toți cununați de mine, când eu trec pe uliță mă salută zicând: «Sărut mâna, Naș Părinte!» Cum aș putea să-i las? Ei nu știu rusește și peste noi o să vină, ca în â40, urgia rusească… Mie n-au ce-mi face, sunt prea bătrân. Rămân să-i apăr pe oamenii mei în fața administrației rusești. Voi plecați, sunteți tineri, aveți copii, că aici or să vină să vă ridice într-o noapte și or să vă răzlețească prin Siberii, care încotro... Aveți copii de crescut, nu mai stați...“ Lacrimi mari se rostogoleau din ochii bătrânului pe obraz și se prindeau câteva clipe în barba mare și albă.
Mai multe informații în Ziarul Lumina.

Sursa: www.Basilica.ro


Contor Accesări: 490, Ultimul acces: 2020-09-17 08:33:08