Viata monahala. Intre traditie si actualitate - BISERICI.org este un proiect non-profit ce are ca scop crearea unui spatiu virtual de gazduire a informatiilor despre locașurile de cult din România.
BISERICI.org - Situl Bisericilor din România

© 2005-2020 BISERICI.org

eXTReMe Tracker
 Google Translate 

Știri și Evenimente

Viața monahală. Între tradiție și actualitate

[2015-01-11]
Am petrecut în pace, cu bucurie sfântă, veleatul ce s-a sfârșit, iar acum toarcem din caierul vremii anul abia început, încercând să-i deslușim tainele, dorindu-ni-l an al mântuirii noastre. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a declarat 2015 drept „Anul omagial al misiunii parohiei și mănăstirii azi“ și „Anul comemorativ al Sfântului Ioan Gură de Aur și al marilor păstori de suflete din eparhii“. De ce? Spre a se reliefa valoarea ori misiunea marilor duhovnici (ierarhi, preoți, călugări) care, prin slujirea sau activitatea lor, au contribuit la susținerea, la consolidarea vieții, a misiunii parohiei și mănăstirii, îndeosebi în contextul actual, când lumea tinde a trăi tot mai mult în însingurare, depărtându-se de Dumnezeu.
Ca unul ce aparțin cinului monahal, mi-am propus să aștern câteva gânduri despre importanța monahismului în dobândirea mântuirii, prin dedicarea supremă a omului slujirii lui Dumnezeu, mai ales în contemporaneitate, când decizia de a te călugări este privită uneori cu scepticism.
Într-o așa perioadă, în care valorile spirituale ale Sfintei noastre Biserici sunt contestate de cei incapabili să înțeleagă că Ortodoxia nu reprezintă o ideologie, un sistem filosofic, ci un mod de viață, monahismul, ca opțiune de viețuire și mântuire, are de înfruntat numeroase prejudecăți, ba chiar, uneori, atitudini dușmănoase, disprețuitoare.
Monahul, jertfă bineprimită adusă lui Dumnezeu
Dacă tradiția monahală românească a rodit de-a lungul istoriei atâția călugări și călugărițe cu viață aleasă, demne de filele Patericului, o sumedenie dintre ei ocupând binemeritate locuri în sinaxare, dacă, pe parcursul existenței bimilenare a poporului român, monahismul a constituit unul din „plămânii“ Bisericii neamului, avându-și originea încă din vremea daco-romană, cunoscând atât perioade prosperitate, cât și de îngrădiri, astăzi, el trebuie să facă față valului de secularizare căruia, din păcate, i se resimte prezența accentuat și în societatea românească. Îmi amintesc că, în urmă cu vreo doi ani, a sosit la mănăstire un ofițer de poliție întrebându-ne dacă am închinoviat recent vreun viețuitor. El căuta un tânăr plecat de acasă, dar „suspectat“ de părinți că ar fi mers la mănăstire. Am rămas profund mâhnit de situație, mai ales că respectivul trecuse de majorat, vârstă de la care putea să-și decidă singur soarta. Am întrezărit atunci adversitatea omului modern față de mănăstire, față de viața călugărească, bănuind, la rândul meu, pe unii semeni că nu înțeleg de ce noi, călugării, am decis să alegem o altă cale spre mântuire.
De aceea trebuie să lămurim un lucru esențial: de ce ar alege un creștin călugăria în vederea dobândirii mântuirii? O face fiindcă nesocotește ori tăgăduiește lumea, societatea în general, valoarea ei, ca bun plăsmuit de Dumnezeu? Răspunsul este, categoric, nu! Monahul se retrage din lume cu scopul ca, de acolo, din viața cenobitică, să o sfințească prin rugăciune neîncetată, s-o ajute să se lumineze prin prezența și lucrarea Duhului Sfânt în ea. Sfințindu-se pe sine, călugărul sfințește natura umană, se roagă pentru ea, dorind a o închina complet lui Dumnezeu. Într-o lume jertfită morții, monahul se jertfește Învierii, fapt adeverit de o rugăciune din slujba de călugărie: „Doamne, Dumnezeul nostru, primește pe robul Tău, care a lăsat poftele cele lumești și pe sine s-a adus Ție jertfă bineprimită“. Astfel, omul își redescoperă menirea sacerdotală: adică de a dărui totul, chiar pe sine, lui Dumnezeu, Care nu poate rămâne indiferent, ci va răspunde prin a-i oferi o viață nouă, descoperindu-i taina comuniunii cu Dumnezeu și cu sfinții Săi, fapt arătat și în slujba sus menționată: „Întru tot înduratul și milostivul Dumnezeu… să te primească, să te îmbrățișeze, să te apere, veselind inima ta cu mângâierea Sfântului Duh; învrednicindu-te pe tine a fi părtaș cu sfinții și cuvioșii, împreună cu care să moștenești Împărăția Cerurilor“.
Față de acest aspect, umanitatea desacralizată devine adesea contrariată, încercând câteodată unele evidențieri sau incriminări, alteori având cuvinte de apreciere. Din păcate, mulți nu înțeleg rostul călugăriei într-o societate diriguită de ideologii materialiste, secularizante. Chiar eu am simțit această tristă realitate.
Alegerea monahismului, semnul binecuvântării unui neam
Mi-amintesc că, atunci când am hotărât să mă călugăresc, având 19 ani, deși părinții, la început, s-au opus deciziei mele, într-un final mi-au acceptat alegerea, fapt pentru care Îi mulțumesc lui Dumnezeu că i-a luminat să înțeleagă. M-am confruntat însă cu reticența unor rude, profesori, colegi, prieteni, care nu au reușit să accepte noua mea existență, considerând monahismul o lume ciudată, un refugiu. De ce persistă în mintea unora eronata concepție că la mănăstire merg doar cei incapabili de a-și stabili un alt rost? Dar oare scopul suprem al vieții pământene nu este de a ajunge cât mai aproape de Dumnezeu? Or, existența călugărului în mănăstire tocmai asta urmărește: petrecerea unei vieți cât mai aproape de Prototip. În rânduiala tunderii în monahism, una din rugăciuni îndeamnă pe cel călugărit: „… te povățuiesc la viața cea mai desăvârșită să ajungi, fiindcă ai ales să te apropii și să slujești Domnului“. Există o dureroasă discrepanță între ceea ce se petrecea în urmă cu ceva timp și ceea ce se întâmplă în prezent: îmi povesteau monahii în vârstă, fie de aici, de la Vovidenie, fie din marea lavră nemțeană, că părinții îi sfătuiseră să aleagă mănăstirea. Când o familie avea mai mulți copii, pătrunși de sentimentul binecuvântării aduse în neam de un călugăr sau călugăriță, părinții îndemnau pe una din odrasle să se gândească la călugărie. Astăzi, adeseori se întâmplă invers: rudele, colegii, apropiații pun piedici unui tânăr dornic să îmbrățișeze viața monahală, invocând tocmai asemenea greșite concepții: călugărul este un inadaptat, incapabil să-și întemeieze o familie, să-și asume responsabilități sociale, profesionale.
Vocația de a face pământul cer
Îi respectăm și prețuim pe cei din lume, ne rugăm pentru ei, nu tăgăduim frumusețea lucrării lor în vederea mântuirii, nici viețuirea în familie, dar trebuie să le spunem nehotărâților și scepticilor că monahismul nu înseamnă o izolare de lume, ci o rugă neîncetată pentru ea; că monahul nu se însingurează, nu fuge de responsabilități, ci, dimpotrivă, stabilește priorități ce privesc Cereasca Împărăție, iar prin rugăciune se află în comuniune cu toți. Din această perspectivă, rostul monahismului este de a aduce printre semeni bucuria prezenței lui Dumnezeu. Monahii au aceeași vocație ca sfinții de odinioară: de a face pământul cer, iar nicidecum cerul pământ. Așadar, monahismul nu trebuie să se înscrie în trăsăturile traiului cotidian, ci în viața lui Dumnezeu. Chiar dacă nu-și întemeiază o familie proprie, călugărul aparține familiei celei mari a Bisericii, trupul tainic al lui Hristos. El are datoria de a-L arăta pe Dumnezeu lumii. Pentru aceasta trebuie să împlinească o condiție sine qua non, anume: să trăiască el mai întâi cu și în Dumnezeu, căci, așa cum spunea Sfântul Ioan Scărarul, „îngerii sunt lumină monahilor, iar viețuirea monastică este lumina tuturor oamenilor“.
(Articol publicat în Ziarul Lumina de Duminică)

Sursa: www.Basilica.ro


Contor Accesări: 438, Ultimul acces: 2020-09-18 17:23:39