Patriarhul Daniel: Domnul Iisus Hristos formeaza Apostoli pentru sfintirea popoarelor

Acasă > Ştiri

Timp stanga: 0,16s...

Ştiri şi Evenimente

Patriarhul Daniel: Domnul Iisus Hristos formează Apostoli pentru sfinţirea popoarelor

[2024-07-07]

de Alexandru Boboc

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a participat duminică la Sfânta Liturghie la Mănăstirea Ghighiu, unde a rostit predica intitulată „Domnul Iisus Hristos formează Apostoli pentru sfinţirea popoarelor”.
Redăm cuvântul integral:
Domnul Iisus Hristos formează Apostoli pentru sfinţirea popoarelor
Duminica a 2-a după Rusalii (a Sfinţilor Români) Matei 4, 18-23
„În vremea aceea, pe când Iisus umbla pe lângă Marea Galileei, a văzut pe doi fraţi: pe Simon ce se numeşte Petru şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari; şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El.
Şi, de acolo mergând mai departe, a văzut pe alţi doi fraţi: pe Iacov al lui Zevedeu şi pe Ioan, fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-şi mrejele, şi i-a chemat. Iar ei, îndată lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după El. Şi a străbătut Iisus toată Galileea, învăţând în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor”.
Evanghelia din Duminica a 2-a după Rusalii ne vorbeşte despre chemarea la apostolat sau la apostolie, adică la misiune, a ucenicilor Domnului nostru Iisus Hristos.
Chemarea la apostolat a ucenicilor Domnului nostru Iisus Hristos este o etapă a unui plan de mântuire a lumii pe care Dumnezeu îl are prestabilit, dar voieşte ca acest plan să devină o împreună-lucrare a lui Dumnezeu cu oamenii. Prin chemarea ucenicilor la apostolat, Domnul Iisus Hristos pregăteşte taina constituirii Bisericii Sale ca adunare a popoarelor în iubirea Sfintei Treimi.
Mai întâi El cheamă la apostolat sau la misiune un grup restrâns de doisprezece ucenici care simbolizau cele douăsprezece seminţii ale poporului evreu, apoi aceşti ucenici vor deveni Apostoli (trimişi sau misionari) ai lui Hristos şi vor forma nucleul conducător al Bisericii Sale.
Iar în ziua Pogorârii Sfântului Duh peste aceşti 12 ucenici, se constituie în lume comunitatea divino-umană, numită Biserica lui Hristos, care se extinde apoi prin mulţimea oamenilor, din popoare diferite, care cred în Iisus Hristos şi se botează în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh (cf. Fapte 2, 38 şi Matei 28, 18-20). Prin urmare, Biserica lui Hristos este adunarea popoarelor (etniilor) în iubirea veşnică a Preasfintei Treimi.
Biserica este viaţa lui Hristos Cel răstignit, înviat şi înălţat la ceruri, împărtăşită oamenilor, prin Duhul Sfânt
În această duminică, Sfânta Evanghelie ne arată primii paşi făcuţi de Domnul Iisus Hristos pentru constituirea Bisericii Sale ca adunare a oamenilor în iubirea veşnică a Preasfintei Treimi. Desigur, taina întemeierii Bisericii, ca unire a Fiului lui Dumnezeu cu oamenii, începe odată cu zămislirea Fiului lui Dumnezeu ca om din Fecioara Maria, prin lucrarea Duhului Sfânt (cf. Luca 1, 34), şi se continuă cu toată lucrarea mântuitoare şi sfinţitoare a lui Hristos, culminând prin Cruce, Înviere şi Înălţare întru slavă, ca unire deplină a omului cu Dumnezeu[1].
Apoi viaţa divino-umană a Domnului Iisus Hristos se extinde prin lucrarea Sfântului Duh în oamenii care vor crede în Hristos. Această extindere, împărtăşire sau comunicare a vieţii lui Hristos în oameni este constituirea Bisericii ca Trup tainic al lui Hristos, El fiind capul Bisericii.
Mai precis, Biserica se întemeiază pe Persoana, învăţătura şi lucrarea Domnului Iisus Hristos şi pe legătura vie a oamenilor cu El prin harul Duhului Sfânt primit la Botez. Prin urmare, Biserica lui Hristos nu este întemeiată numai pe învăţătura lui Hristos, ci mai întâi pe Persoana Lui divino-umană. De aceea, Sfântul Apostol Pavel spune că „Hristos este piatra cea din capul unghiului” (cf. Efeseni 2, 20), adică temelia Bisericii Sale; dar şi Capul Bisericii (cf. Coloseni 1, 18), Cel ce conduce Biserica Sa în iubirea şi slava Preasfintei Treimi.
Aşadar, Biserica lui Hristos nu este o simplă instituţie umană din lumea aceasta pământească, înfiinţată prin acordul mai multor oameni, cum se înfiinţează, de pildă, o societate, o asociaţie sau un club, ci Biserica este întemeiată din iniţiativa şi prin lucrarea lui Dumnezeu Însuşi pentru mântuirea oamenilor. De ce? Pentru că în Biserică se împărtăşeşte lumii iubirea Preasfintei Treimi.
În acest sens, Biserica trăieşte din harul Domnului nostru Iisus Hristos prin care se arată dragostea lui Dumnezeu-Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh, cum se înţelege din binecuvântarea pe care Sfântul Apostol Pavel o împărtăşeşte sau o transmite creştinilor din Corint (cf. 2 Corinteni 13, 13). Această viaţă sfântă, în acelaşi timp dumnezeiască şi omenească, a Mântuitorului nostru Iisus Hristos este izvorul vieţii Bisericii.
Dincolo de programe pastorale, de organizarea activităţii misionare şi social-filantropice a Bisericii, dincolo de tot ceea ce este instituţie, esenţială şi primordială în viaţa Bisericii este legătura vie şi sfinţitoare a oamenilor cu Dumnezeu-Tatăl, descoperită lor de Fiul Său, Mântuitorul Iisus Hristos, şi comunicată lor prin harul Duhului Sfânt. Cu alte cuvinte, viaţa Bisericii este iubirea Preasfintei Treimi împărtăşită oamenilor. De aceea, scriitorul bisericesc Origen (†254) spunea că Biserica „este plină de Preasfânta Treime”[2].
Cine este Cel ce cheamă la Sine pe oameni şi le schimbă viaţa?
Când Domnul Iisus Hristos Se botează în apele Iordanului de către Ioan Botezătorul, odată cu botezul Său se descoperă taina Sfintei Treimi, deoarece Iisus este Fiul veşnic al Tatălui ceresc şi nedespărţit de Duhul Sfânt Cel veşnic. Iar după Botezul Său în Iordan şi după o pregătire spirituală prin post şi rugăciune în pustie (cf. Matei 4, 1-11; Luca 4, 1-13; Marcu 1, 12-13), Domnul Iisus Hristos începe să cheme şi să formeze ucenici pentru apostolat sau misiune. Evanghelia de astăzi ne arată cum îi alege Iisus pe primii Săi ucenici.
El nu le promite nici averi, nici bani, nici ranguri mari, nici viaţă uşoară şi comodă, ci doar le spune: „Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni” (Matei 4, 19). Nu ştim cât de mult au înţeles chemarea Lui pescarii Petru şi Andrei, Iacov şi Ioan, pe care îi menţionează Evanghelia de astăzi ca fiind printre primii chemaţi de Iisus ca să-I fie ucenici.
Vedem însă că, fără să-şi mai facă vreun calcul, fără să mai pună vreo întrebare, fără să negocieze, fără să pună vreo condiţie, cei pe care El i-a chemat au lăsat toate ale lor şi au urmat Lui. În mod surprinzător, vedem că Iacob şi Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau împreună cu tatăl lor, l-au lăsat singur pe acesta în corabie, ceea ce era un fapt neobişnuit, şi au mers după Iisus.
Cine este acest Iisus din Nazaret care cheamă sau alege ucenici şi schimbă viaţa oamenilor? Cine este Acesta care, cu programul sau planul Lui, schimbă orice program al zilei şi al vieţii obişnuite a oamenilor? Desigur, aceşti pescari simpli care fuseseră chemaţi de El să devină „pescari de oameni” nu puteau înţelege toate acestea la început.
Atunci se pune întrebarea: de ce au răspuns ei atât de prompt la chemarea Lui? Ei au răspuns imediat, pentru că îi chema Însuşi Dumnezeu Cuvântul Vieţii, Cel ce a chemat din nefiinţă la fiinţă întreg universul, Cel ce a creat pe om la începutul lumii (cf. Facerea 1, 26-27) şi Cel ce cheamă acum pe toţi oamenii la viaţă veşnică în Împărăţia lui Dumnezeu (cf. Ioan 11, 25).
Acest adevăr al chemării la viaţă veşnică în Împărăţia lui Dumnezeu s-a confirmat mai târziu, când Iisus a vorbit despre Sfânta Euharistie şi a spus că dacă cineva nu mănâncă Trupul Său şi nu bea sângele Său nu poate primi viaţa veşnică (cf. Ioan 6, 53). Însă unii dintre cei care urmau pe Iisus numai din curiozitate au spus: „Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?” (Ioan 6, 60) şi au plecat, adică L-au părăsit şi nu L-au mai urmat pe Iisus.
Dar Iisus a întrebat pe cei doisprezece ucenici aleşi sau chemaţi de El la început: „Nu vreţi şi voi să vă duceţi?” Atunci Sfântul Apostol Petru a răspuns: „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice” (Ioan 6, 68). În acel moment s-a văzut, de fapt, ce simţeau cei doisprezece ucenici când i-a chemat Iisus la apostolat. Ei au simţit adevărul că Iisus are în Sine cuvintele vieţii veşnice, deoarece El este Cuvântul veşnic al lui Dumnezeu şi Izvorul vieţii veşnice.
Acest adevăr se confirmă şi când Domnul Iisus Hristos spune Martei, sora prietenului Său Lazăr: „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (Ioan 11, 25). Adică acela va trăi veşnic cu sufletul, chiar dacă va muri cu trupul. Aşadar, numai pentru că Iisus Hristos este Cuvântul vieţii Care împărtăşeşte oamenilor cuvintele vieţii veşnice şi harul vieţii veşnice, cei chemaţi de El la misiune sau lucrare sfântă Îl urmează imediat, fără nicio condiţie sau negociere.
Altfel spus, chemarea ucenicilor la misiune de către Hristos a fost făcută prin cuvintele Lui pline de har, iar ucenicii au simţit mai întâi puterea sau atracţia harului Său, chiar dacă n-au înţeles deplin cuvintele Sale.
Predicarea Evangheliei Împărăţiei cerurilor era însoţită
de faptele iubirii milostive
Evanghelia de azi ne mai spune că Iisus, după ce a ales şi chemat pe primii Săi ucenici, i-a luat cu El şi a început a binevesti Evanghelia Împărăţiei cerurilor, nu Evanghelia (Vestea cea bună) unei împărăţii lumeşti, pământeşti, trecătoare, ci Evanghelia Împărăţiei iubirii şi slavei cereşti veşnice a lui Dumnezeu.
Iar îndată după predicarea Evangheliei vieţii veşnice, El vindeca orice boală şi orice neputinţă în popor. Predica Sa începe astfel: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor” (Matei 4, 17), adică schimbaţi-vă felul de a gândi, de a trăi şi de a făptui, deoarece Dumnezeu este aproape de oameni, S-a făcut Om printre oameni, pentru ca pe oameni să-i apropie de Dumnezeu.
Deci predica lui Iisus, ca predică a pocăinţei, a schimbării şi sfinţirii vieţii oamenilor, este însoţită de fapte minunate ale iubirii milostive, de vindecări de boli şi de eliberări de duhuri rele: „El vindeca toată boala şi toată neputinţa în popor”(Matei 4, 23). Prin aceasta, Domnul Iisus Hristos confirmă prin fapte ceea ce spune prin cuvinte, şi anume că Împărăţia pe care o binevesteşte El prin Evanghelia Sa este Împărăţia vindecării oamenilor de păcat şi de moarte, este Împărăţia vieţii, a iubirii şi fericirii veşnice.
Prin vindecările săvârşite de Iisus se vede că iubirea Sa milostivă şi smerită este dătătoare de lumină, de viaţă, de sănătate, de libertate şi de bucurie. Iubirea Lui ridică pe oameni din păcat prin îndemnul la pocăinţă, apoi îi ridică şi din suferinţă prin vindecare de boli şi prin eliberare de demoni.
Astfel, Mântuitorul Iisus Hristos pregăteşte pe ucenicii Săi să înţeleagă lucrarea Bisericii Sale, învăţându-i că la cuvântul bun trebuie să adauge şi fapta cea bună, de ajutorare a oamenilor bolnavi şi întristaţi. Această Evanghelie a Împărăţiei lui Dumnezeu a fost ascultată cu evlavie, trăită cu sfinţenie şi transmisă cu zel de-a lungul veacurilor, mai ales de către sfinţii lui Dumnezeu din popoare diferite. Între aceştia se află şi sfinţii din neamul românesc sau din poporul român dreptcredincios.
Creştinismul românesc are rădăcini adânci în sufletul poporului şi rugători în ceruri
Dacă în Duminica Tuturor Sfinţilor pomenim împreună pe toţi sfinţii cunoscuţi şi necunoscuţi, din toate popoarele şi din toate timpurile, astăzi, în Duminica Sfinţilor Români (cf. hot. Sf. Sinod din 19-20 iunie 1992), ne aducem aminte de toţi cei ce au predicat Evanghelia lui Hristos şi au trăit în sfinţenie pe pământul ţării noastre, începând cu Sfântul Apostol Andrei, cel Întâi chemat la apostolie, despre care ne vorbeşte chiar Evanghelia din această zi.
Pe temelia predicii Sfântului Apostol Andrei şi a ucenicilor săi în sud-estul ţării noastre, în Dobrogea de astăzi, s-a răspândit creştinismul la străromâni şi români. Poporul român nu a fost creştinat într-un anumit an, la porunca cneazului, regelui sau împăratului, cum a fost cazul cu unele popoare vecine (bulgari şi ruşi), ci creştinarea românilor s-a făcut lent de jos în sus, începând cu oamenii simpli şi cu soldaţii creştini din legiunile romane venite în Dacia (Gemina şi Macedonica), prin cucerirea ei de către împăratul Traian în anul 106, iar apoi prin lucrarea unor misionari creştini, în special răsăriteni vorbitori de limbă greacă şi latină.
Creştinismul primit şi cultivat de poporul român, pe când acesta se forma ca popor nou în istorie (din geto-daci şi romani), este un creştinism ortodox răsăritean latin cu rădăcini adânci în sufletul poporului român. De aceea, el a rezistat în timpul invaziilor popoarelor migratoare ca: goţii, hunii, gepizii, avarii, slavii, bulgarii, pecenegii, cumanii, tătarii şi turcii, precum şi în timpul multor presiuni prozelitiste ulterioare, religioase şi ideologice.
Faptul că toţi românii vorbesc o limbă de origine latină, iar cei mai mulţi mărturisesc credinţa creştină ortodoxă răsăriteană, îi ajută să nu despartă Crucea de Înviere şi nici suferinţa de speranţă, dar şi să iubească tradiţia creştină bimilenară a poporului român mai mult decât orice ideologie politică sau filosofică efemeră.
Astăzi pomenim comuniunea sfinţilor români, şi anume: a sfinţilor ierarhi, preoţi şi diaconi, a sfinţilor mucenici şi mărturisitori, a sfinţilor cuvioşi şi cuvioase din mănăstiri, schituri şi sihăstrii, a voievozilor şi soldaţilor români apărători ai patriei şi ai credinţei, precum şi mulţimea sfinţilor credincioşi mireni, bărbaţi şi femei, cunoscuţi şi necunoscuţi pe nume, care au postit mult şi s-au rugat mult, au mărturisit credinţa în vremuri grele, au construit biserici şi mănăstiri, au născut, crescut şi educat copii în iubirea lui Hristos şi în iubirea de Biserică şi Neam.
Prin sfinţii români, poporul nostru are în cer mai mulţi mijlocitori sau rugători pentru el în faţa Preasfintei Treimi, pentru ca el să–şi păstreze credinţa ortodoxă, să o transmită generaţiilor tinere, să cultive sfinţenia vieţii şi faptele iubirii milostive.
În calendarul Bisericii Ortodoxe Române nu există nicio lună în care să nu fie pomenit cel puţin un sfânt român, însă astăzi, în Duminica Sfinţilor Români, sunt pomeniţi toţi sfinţii români împreună, cei cunoscuţi sau canonizaţi de Biserică şi cei necunoscuţi pe nume de către oameni, dar pe care Dumnezeu îi cunoaşte că sunt sfinţi.
De aceea, trebuie să mulţumim astăzi lui Dumnezeu mai ales pentru darurile Duhului Sfânt revărsate în sfinţii din poporul român, daruri pe care însă ei le-au cultivat prin credinţă şi osteneală, prin rugăciune şi fapte bune, spre slava Preasfintei Treimi şi bucuria Bisericii lui Hristos. Amin!
[1] Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, Bucureşti, EIBMBOR, 2003, p. 219: „Sfinţii Părinţi nu-L văd pe Hristos cap al Bisericii în mod separat prin Întrupare, sau prin Răstignire, sau prin Înviere, ci prin toate acestea legate între ele. Prin Întrupare Hristos a pus numai prima temelie a Bisericii, luând «pârga firii noastre». Trupul asumat de El devine temelia deplină a Bisericii, întrucât el este trecut prin moarte şi înviere. Numai astfel trupul Lui e izvorul de unde curge în noi puterea morţii pentru păcate şi a învierii; numai aşa, trupul Lui devenit deplin pnevmatizat şi transparent pentru infinita viaţă dumnezeiască se face mediul prin care primim această viaţă dumnezeiască şi noi”.
[2] Origen, Selecta in Psalmos, XXIII, 1, în Patrologia Graeca, vol. 12, col. 1265: „Păcătosul locuieşte în pustie, dar cel care se află în Biserică, care este plină de Preasfânta Treime, locuieşte aici pe pământ, care este Biserica întemeiată de Domnul pe mările ispitelor depăşite în Sine, pentru ca apoi el să fie pregătit să bea din râu”.

Sursa: www.Basilica.ro

Contor Accesări: 129, Ultimul acces: 2025-05-20 06:04:46

Timp total: 0,17s...

[]:1