Massimo Borghesi – un studiu stiintific despre gandirea Papei Francisc (I) - BISERICI.org este un proiect non-profit ce are ca scop crearea unui spatiu virtual de gazduire a informatiilor despre locașurile de cult din România.
BISERICI.org - Situl Bisericilor din România

© 2005-2018 BISERICI.org

Noutăți în... e-mail!

eXTReMe Tracker
 Google Translate 

Știri și Evenimente

Massimo Borghesi – un studiu științific despre gândirea Papei Francisc (I)

[2018-01-09]
O nouă carte despre Papa Francisc
Confuzia în Biserică există. Îns㠄cel care o provoacă nu este desigur Papa, ci sunt cei care, pentru a-l contracara, nu ezită să înmulțească glasurile disensiunii”. Astfel susține filozoful Massimo Borghesi, autor al primului studiu științific despre gândirea Papei Francisc, „Jorge Mario Bergoglio. O biografie intelectuală”, care în următorul interviu pentru Vatican Insider, tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru ITRC.ro, comentează noile critici aduse gândirii teologice a lui Joseph Ratzinger, documentul scris de cei trei Episcopi cazaci despre Amoris laetitia și matricea neoscolastică a tradiționalismului care acuză de modernism Conciliul Vatican II și pe Papii care au urmat de atunci. Iată prima parte a interviului.

– Noua carte a lui Enrico Maria Radaelli, recenzată de Antonio Livi, cu critica sa adusă lui Ratzinger – găsit ca unul dintre responsabilii teologiei „neomoderniste” cu derive „eretice” – demonstrează că mulți opozanți ai actualului Pontif sunt în realitate foarte critici și ai predecesorilor săi și, în ultimă analiză, ai Conciliului Vatican II. Ce părere aveți?
– Acesta este meritul volumului lui Enrico Maria Radaelli, În inima lui Ratzinger. În inima lumii, publicat recent: că a clarificat, în mod evident, orizontul teologico-filozofic care îi călăuzește pe opozanții Papei Francisc. Radaelli a colaborat timp de trei ani la catedra de filozofie a cunoașterii, condusă de Mons. Antonio Livi, de la Universitatea Pontificală Laterană, și se îngrijește de Opera omnia a lui Romano Ameria, al cărui Iota unum, publicat în 1985, reprezintă o critică radicală a Conciliului Vatican II. Punctul este Conciliul care este, pentru tradiționalism, responsabilul erorilor moderniste, care avea să marcheze Biserica în ultimii 50 de ani. Așa cum scrie Roberto de Mattei, și el critic al Conciliului și președinte al Fundației Lepanto: „Actuala criză în Biserică nu se naște cu Papa Francisc și nu se concentrează într-o singură persoană, ci merge la Conciliul Vatican II și, chiar mai înapoi, la anii modernismului. Astăzi o largă parte a colegiului Cardinalilor, a corpului episcopal și, în general, a clerului, este infectată de modernism”.
În această perspectivă atacurile sistematice împotriva Papei actual fac parte dintr-o regie precisă: să îl lovească pe Pontif, contestat de mulți datorită angajării sale față de cei săraci, față de migranți etc., pentru a readuce Biserica la poziția preconciliară. Critica lui Radaelli evidențiază că dialectica dintre adepții Papei Benedict și adepții Papei Francisc este o dialectică falsă. Papa Benedict nu a fost niciodată un „ratzingerian”, nu a fost niciodată conservatorul pictat de progresiști, în aceasta solidari cu tradiționaliștii. Teologia lui Ratzinger este teologia Conciliului. În aceasta Redaelli are dreptate pe deplin. În schimb greșește absolut în critici, modulate de o scolastică din afara timpului care, analizate una câte una, revelează o profundă carență teologico-filozofică. Punctul, repet, este Conciliul, iar Papa Francisc devine astăzi țapul ispășitor al curentului anticonciliar.
Exprimă bine aceasta Mons. Livi într-o recenzie de aprobare la volumul lui Redaelli: „Realitatea este că teologia neomodernistă, cu deriva sa eretică evidentă, a asumat treptat un rol hegemonic în Biserică (în seminarii, în ateneele pontificale, în comisiile doctrinale ale Conferințelor Episcopale, în dicasterele Sfântului Scaun), și din aceste poziții de putere a influențat asupra tematicilor și asupra limbajului în diferitele exprimări ale magisteriului ecleziastic, și au resimțit această influență (în grad diferit, desigur) toate documentele Conciliului Vatican II și multe învățături ale Papilor de după Conciliu. Papii din această perioadă au fost cu toții condiționați, care într-o parte, care într-alta, de această hegemonie”. Pentru Livi, nici un Papă nu se salvează de valul modernist, nici Papa Paul al VI-lea, nici Papa Ioan Paul al II-lea, nici Papa Benedict al XVI-lea. Pentru tradiționaliști, toată Biserica actuală este „modernistă”. A-l lovi pe Bergoglio este strategia pentru a lovi Conciliul Vatican II.
– În scrierile sale de la Conciliu și despre Conciliu, pe atunci tânărul teolog Joseph Ratzinger răstoarnă schema cu care mulți sunt obișnuiți să privească la ceea ce s-a întâmplat la Conciliul Vatican II: scrie că s-au manifestat două opțiuni în confruntare. Pe de o parte, „o gândire care pornește de la toată vastitatea Tradiției creștine, și pe baza ei încearcă să descrie mărimea constantă a posibilităților ecleziale”. Pe de altă parte, „o gândire pur sistematică, ce admite numai forma juridică prezentă a Bisericii drept criteriu al reflecțiilor sale, deci în mod necesar se teme că orice mișcare din afara ei înseamnă a cădea în gol”. „Conservatorismul” acestei a doua opțiuni, conform lui Ratzinger, se înrădăcina „în faptul că era străin de istorie, deci în fond într-o «carență» de Tradiție, adică de deschidere spre ansamblul istoriei creștine”. Viitorul Papa Benedict al XVI-lea vorbea aici despre dezbaterea privind colegialitatea. După părerea Dvs aceste considerații ajută să citim și actuala dezbatere, de exemplu cea despre Amoris laetitia?
– Tradiționaliștii s-au oprit la neoscolastică, adică la o interpretare particulară a tomismului care, în vulgata catolică, a asumat o valoare de dogmă. Pentru ei „preambula fidei” sunt decisive pentru a avea acces la o credință al cărei conținut se rezolvă într-o dogmă căreia rațiunea îi presteaz㠄supunerea” sa în mod „indubitabil”. Rațiunea duce la eliminarea incontestabilă a dubiului. O credinț㠄indubitabil㔠este o credință pe deplin „rațională”. Suntem în fața unui „raționalism apologetic”, consecință a unui proces istoric pe care neotomismul refuza să îl analizeze. În general, reacția la tradiționalismul din secolul al XIX-lea, propriu lui Bonald, Lamennais, Bonney, Bautain, care, la rândul său, reacționa la iluminism în numele unui fideism, tomismul prelungea lecția Conciliului Vatican I, care condamna multe poziții ale tradiționaliștilor, în direcția unui raționalism creștin sui generis. Reacție la o reacție, raționalism contra fideism, neoscolastica era o filozofie iluminată de teologie fără a putea recunoaște asta.
Această situație „hibrid㔠va provoca multe probleme până acolo încât un gânditor ca Etienne Gilson va trebui să trudească mult pentru a restabili echilibrul just între credință și rațiune. Iar aceasta era numai pentru a vă spune că noțiunea de „tradiție”, revendicată de tradiționaliștii de astăzi este, în mod paradoxal, o noțiune „modernă”. Tradiționaliștii refuză modernul și, în același timp, au o concepție despre rațiune tipic modernă. Ratzinger își va da seama de acest fapt cu ocazia studiului său asupra Sfântului Bonaventura, în 1954: tradiția creștină medievală nu era tradiția modernă formulată de neotomiști. Pentru neoscolastică, Revelația se reduce la acceptarea dogmei. Ideea de Revelație ca acțiune a lui Dumnezeu în timp, în istorie, ca tensiune dramatică între har și libertatea umană, este complet absentă. Neoscolastica este lipsită de reflecție istorică, de o teologie a istoriei, ca și de o filozofie a istoriei. Rezultatul este un „pozitivism” al Revelației primit în mod pasiv pornind de la „preambula fidei”. Așa se credea că se umple prăpastia dintre rațiunea naturală și Logosul revelat.
– Ce credeți despre documentul lung, semnat de cei trei Episcopi din Kazahstan care critică deschiderile din Amoris laetitia acuzând de fapt documentul că a legitimat divorțul?
– Acel document nu adaugă nimic la dezbaterea care a însoțit publicarea lui Amoris laetitia. Cei trei Episcopi cazaci au voit numai să reafirme nu-ul lor față de documentul papal. Pentru unii dintre ei disensiunea era cunoscută și nu ar constitui o știre dacă nu ar fi pretextul pentru a ține trează reacția împotriva Papei. În realitate, după ce Cardinalul Müller nu a intrat în jocul tradiționaliștilor, scrisoarea celor cinci apare un foc superficial. Chiar Dvs Cardinalul v-a declarat, referindu-se la volumul lui Rocco Buttiglione Răspunsuri prietenești la criticii lui Amoris laetitia, a cărui prefață a scris-o: „Sunt convins că el [Buttiglione] a împrăștiat îndoielile Cardinalilor și ale multor catolici care se temeau că în Amoris laetitia s-ar fi realizat o alterare substanțială a învățăturii credinței atât cu privire la modul valid și rodnic de a primi Sfânta Împărtășanie cât și la indisolubilitatea unei căsătorii încheiate în mod valid între botezați”. După această declarație a Cardinalului Müller ce sens are a continua să se scrie scrisori cu care Papa este chemat la respectarea „tradiției”? Cardinalul Müller a fost prefectul Congregației pentru Doctrina Credinței, păzitorul ortodoxiei, recunoscut ca atare și de cei care îl criticau pe Papa.
Acum, imediat ce declară că Amoris laetitia nu încalcă tradiția Bisericii, nu mai este recunoscut, de aceștia, ca autoritar. Acesta este un joc de joasă speță care ne face să înțelegem că disputa actuală are ca scop, din partea opozanților Papei Francisc, nu ca să se înțeleagă motivațiile, ci delegitimarea adversarului. Roberto de Mattei a declarat aceasta în mod deschis în interviul pe care îl aminteam mai înainte: „Există momente în viața noastră și în istoria Bisericii în care suntem obligați să alegem între două terenuri, cum susține Sfântul Augustin, fără ambiguități și compromisuri. Sub acest aspect, recenta publicare în Acta a scrisorii Papei Francisc adresată Episcopilor din Buenos Aires conduce din nou pozițiile la doi poli opuși frontal. Linia acelor Cardinali, Episcopi și teologi care consideră posibil să se interpreteze Amoris laetitia în continuitate cu Familiaris consortio nr. 84 și alte documente ale Magisteriului este spulberată. Amoris laetitia este un document care discriminează terenurile: trebuie acceptat sau refuzat in toto. Nu există o a treia poziție și inserarea scrisorii Papei Francisc adresată Episcopilor argentinieni are meritul de a face clar acest lucru”.

Sursa: www.Catholica.ro


Contor Accesări: 153, Ultimul acces: 2018-06-20 14:26:20